T.O. Bobe

« Pare că există o dorință de profesionalizare a scrisului și, în plus, o dorință din ce în ce mai mare de a scrie o literatură mai apropiată de cititor, mai pe placul publicului nespecialist, nu al criticii literare, însă fără a se face rabat de la standardele de calitate literară. » 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Nu știu în ce măsură se poate vorbi despre destin sau opțiune. Mi se par cuvinte cam mari. Așa cum am spus și altădată, am început să scriu așa cum alții se apucă de fotbal. E mai întîi faza în care te uiți la alții, pe urmă începi să joci și tu o miuță pe stradă cu prietenii, pe urmă te înscrii la un club sportiv, iar pe urmă nici nu știi cînd ajungi să joci într-un campionat profesionist. Personal, consider scrisul ca o prelungire a faptului că mi-a plăcut să citesc. Atît și nimic mai mult. Dacă am ajuns să public a doua și a treia carte, a fost mai mult pentru că m-am trezit că unii oameni aveau așteptări de la mine și n-am vrut să-i dezamăgesc. Iar, în afară de asta, dintre toate lucrurile la care nu mă pricep, scrisul îmi iese cel mai bine. Sau cel puțin așa mi s-a spus. Și cumva trebuia să nu fac nici eu umbră pămîntului chiar degeaba.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări, nu chiar literare, sînt din perioada școlii generale. Dar era vorba mai degrabă de versificări aflate în siajul textelor de muzică ușoară. După o perioadă, am mai scris cîte ceva și în timpul liceului, un fel de pastișe ale autorilor pe care îi admiram, iar pe urmă, după o pauză de încă vreun an sau doi am adunat de-o plachetă de versuri, însă, din fericire, nu mai știu pe unde și cum am pierdut poezelele alea, fiindcă mai mult ca sigur că mai tîrziu mi-ar fi fost rușine cu ele.

Dacă vorbim despre debutul absolut, acesta s-a produs în 1992, în suplimentul Central al revistei Contrapunct. Debutul într-un volum colectiv a fost în 1995, în Tablou de familie, alături de Svetlana Cârstean, Sorin Gherguț, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu și Răzvan Rădulescu. În fine, debutul într-un volum individual a fost cu Bucla, în 1999. Dar, de fapt, pînă acum am fost debutant la fiecare carte, fiindcă, dacă în Bucla a fost debutul în poezie, în 2003 a fost debutul în literatură pentru copii, cu Darul lui Moș Crăciun, apoi, în 2004, a urmat debutul în roman, cu Cum mi-am petrecut vacanța de vară, iar în 2011 debutul în proză scurtă, cu volumul Contorsionista. Se pare că mă simt bine în situația de debutant și, de fapt, cred că orice carte s-ar cuveni să fie un debut, respectiv un prilej de a face altceva și altfel decît ai făcut pînă atunci.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Mai mult ca sigur că este vorba și despre un drum, dar eu îl percep mai degrabă ca pe un salt. În 1997, cînd am scris Bucla, lucram de un an și jumătate în televiziune și nu mai apucam să scriu decît din cînd în cînd niște fragmente, fără să am în minte nici un plan foarte clar. Doar că în concediul din acel an am văzut anunțate, la vreo două zile distanță, concursuri de debut pentru editurile Univers și Cartea Românească în revistele Luceafărul și România literară. Mi-am spus că n-ar fi rău să încerc să scriu ceva, dar nu știam ce. Cum tocmai mă întorsesem de la frizerie, m-am provocat singur să scriu o carte de poezie care să aibă drept centru și pretext un frizer. Așa a apărut Nea Gică. Am scris cartea cam într-o lună, cît mai era pînă la deadline-urile relativ simultane, iar pe la începutul anului următor am primit din partea ambelor edituri vestea că am cîștigat concursul de debut. Am ales să debutez la Univers, iar în anul care a urmat, pînă la apariția volumului, am mai revizuit puțin cartea: am renunțat la două-trei texte din manuscrisul trimis și am adăugat altele, vreo patru sau cinci.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În primul rînd, cronologic vorbind, a fost profesorul meu de literatură de la începutul liceului, scriitorul Eugen Lumezianu. El m-a învățat să lucrez cu fișe, el m-a dus prima dată la biblioteca județeană și datorită lui m-am mutat în treapta a doua la un liceu cu profil de filologie. Pe la începutul facultății mergeam timid și fără să scot nici un cuvînt la întîlnirile Clubului Literar, unde îi auzeam citind și discutînd literatură pe Ion Manolescu, Ara Șeptilici, Fevronia Novac, Andrei Zlătescu și Alex Pleșcan. Au fost pe urmă, pe la mijlocul facultății, întîlnirile de la cenaclul Central, unde veneau Răzvan Rădulescu, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean, dar și, mai tîrziu, Ioana Nicolaie sau Sorin Gherguț. Acolo l-am cunoscut și pe Cristian Popescu, mai în vîrstă decît noi, dar care ne-a devenit foarte repede destul de apropiat. Apoi a fost, desigur, cenaclul Litere, coordonat de Mircea Cărtărescu, unde venea mult mai multă lume: Simona Sora, Ana Maria Sandu, Cecilia Ștefănescu, Mihai Ignat, Marius Ianuș, Doina Ioanid, Angelo Mitchievici și mulți, mulți alții, alături de cei care fuseseră la cenaclul Central, au contribuit la efervescența vieții literare studențești din Universitatea București de la mijlocul anilor 90. În aceeași perioadă, în incinta facultății se desfășurau și întîlnirile Cafenelei Critice, organizate de Ion Bogdan-Lefter, unde veneau aproape săptămînal la întîlniri cu studenții personalități din diverse domenii. Acolo i-am văzut și i-am ascultat pentru prima oară pe Andrei Pleșu, pe Mircea-Horia Simionescu, pe Mihai Mănuțiu, pe Marcel Iureș, pe Valery Oișteanu sau pe Costache Olăreanu. Însă, dincolo sau, mai exact spus, dincoace de aceste întîlniri extrașcolare, ca să zic așa, ar trebui să menționez că printre marii mei profesori au fost Emanuel Vasiliu, Paul Cornea, Mircea Martin, Gabriela Creția, Liliana Ruxăndoiu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Ceaușescu sau Eugen Negrici. Cu siguranță mi-au scăpat multe nume, însă tuturor, și celor menționați, și celor al căror nume nu mi-a venit acum în minte le sînt profund recunoscător.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Aș spune mai întîi că sînt foarte mirat de cît de tare a prins pleonasmul implicit din sloganul ProTV "Gîndește liber!". Cum altfel să gîndești, dacă nu liber de prejudecăți, implicit de aceea că toate prejudecățile sînt negative din principiu și că trebuie înlăturate? Cum altfel să gîndești, dacă nu liber de orice ideologii, fie ele literare, politice, economice sau religioase? În ce măsură este gîndire ceva ce se proclamă gîndire de stînga sau gîndire de dreapta? Altfel, un raport între cetățean și scriitor nu cred că există, așa cum nu există un raport între cetățean și contabil sau între cetățean și antreprenor de pompe funebre. Meseria sau îndeletnicirea fiecăruia e una, iar calitatea de cetățean e alta. De aceea nu cred că există nici un raport între scriitor și putere mai mult decît raportul dintre textilist și putere sau dintre electrician și putere, dacă ne referim la puterea politică. Există, în opinia mea, doar un raport între cetățean și puterea politică, iar faptul că unul este scriitor, grafician, profesor sau vînzător la magazinul din colț n-are nici o importanță, fiindcă puterea politică ne privește în aceeași măsură pe toți, în calitate de cetățeni, și nu din perspectiva meșteșugului pe care îl practicăm.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Dacă prin literatură contemporană înțelegem literatura ultimilor cinci-zece ani, și nu ce se înțelege de obicei în manuale, deși nu am decît o vedere parțială asupra ei, mi se pare diversă și, cel mai îmbucurător lucru pentru mine e că este din ce în ce mai diversă. Deși nu există o foarte mare apetență pentru formule inovatoare, am impresia că începem să ieșim încet din acea zonă a literaturii bătrînicioase, scrise comme il faut, pentru istoria literaturii. De asemenea, mi se pare că se scrie și din ce în ce mai mult decît acum, să zicem, douăzeci de ani. Dar se scrie, după umila mea părere, și din ce în ce mai bine. Pare că există o dorință de profesionalizare a scrisului și, în plus, o dorință din ce în ce mai mare de a scrie o literatură mai apropiată de cititor, mai pe placul publicului nespecialist, nu al criticii literare, însă fără a se face rabat de la standardele de calitate literară. 

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Nu știu ce înseamnă un timp anume pentru creație. Cred că fiecare scriitor își face programul așa cum poate și așa cum se simte mai bine, însă, atîta vreme cît nu există o industrie a cărții în România (înțelegînd prin asta inclusiv stipendii sau programe de lecturi publice remunereate) care să-i permită să trăiască aproape exclusiv din scris, orarul este impus mai mult de timpul liber rămas după terminarea îndatoririlor lucrative. Mai pe scurt, sîntem în situația de a avea aproape exclusiv ceea ce se numește "scriitori de dumincă". Pentru ultima parte a întrebării, dați-mi voie să vă răspund politicos și zîmbind că sînteți indiscret.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Din păcate (sau, poate, din fericire) nu există nimic despre care să pot spune că mă reprezintă, și asta pentru că am scris de fiecare dată altfel și la fiecare carte am simțit că învăț să scriu de la zero. Aleg, totuși, începutul povestirii Bună dimineața, cimpanzeeo, din cea mai recentă carte a mea, Contorsionista.

Bună dimineața, cimpanzeeo.

Acum dormi. Eşti în aşternuturile cu valuri, cu scoici, căluţi de mare, alge şi peştişori fantezi, cu faţa înfundată în pernă, cu părul portocaliu răsfirat în toate direcţiile şi doar o şuviţă îţi traversează obrazul. Acum dormi în poziţia cocostârc, cu un picior aruncat în spate şi cu altul îndoit, ridicat aproape până la piept. Dormi, şi respiraţia ta nu se aude, ochii nu ţi se mişcă sub pleoape, doar pumnul tău strânge o pisică de mare de pe cearceaf.

Bună dimineaţa, cimpanzeeo!

O să te trezeşti în curând. Eşti în camera ta cu poliţe albastre, cu mărgele atârnate de ele, cu ascuţitori în formă de arici, de viezuri, de nutrii, de şoareci, de girafe, de tigri, de urşi polari, de vulpi roşcate şi mov, de gărgăriţe şi fluturi şi ţânţari şi gândaci cu antene mari, parabolice. Eşti în camera ta cu blugi aruncaţi peste tot, cu fustiţe şi ciorapi în dungi şi cu degete, cu sandale desperecheate şi pantofi cu barete şi catarame şi cu tenişi răsturnaţi pe covorul cu pătrăţele corai. Printre jaluzelele galbene soarele îţi cade pe gleznă, şi tricoul cu Cartman ţi se ridică până la şale, şi alături de tine, în pat, e carcasa de la DVD-ul cu M.A.S.H, şi căştile de la iPhone se răsucesc pe spătarul scaunului de la birou, şi laptopul de lângă fereastră are lipit pe el un abţibild cu o margaretă cu şapte petale în rogvaiv.

Tu dormi, cimpanzeeo. Şi sub cearceaf, cu cornul lipit de buricul tău, doarme Miky, rinocerul cu picăţele, şi după uşă dorm Zuzu şi Andu, cu fundul în sus, şi sub măsuţa televizorului doarme Harpy, răstignit şi cu gâtul sucit, şi urecheată, cu faţa în jos, deschisă la pagina 123, doarme Bufoniada, pe rucsacul cu barete în două culori şi fermoarul pe jumătate deschis. Şi pe un raft doarme un clopoţel auriu, lângă un evantai japonez de hârtie, şi lângă el doarme o lumânare cu miros de căpşuni, şi lângă ea o clepsidră cât o jumătate de deget, în care nisipul urcă în loc să coboare. Bună dimineaţa, cimpanzeeo! Telefonul tău o să sune curând.

O să te trezeşti, cimpanzeeo, şi, cu ochii închişi, o să bâjbâi după el pe covor şi o să-l găseşti prea târziu, abia după ce a tăcut. O să-l duci la ureche şi o să mormăi un alo somnoros şi nimeni n-o să-ţi răspundă. O să-l laşi să cadă la loc şi o să încerci să dormi mai departe, o să te întorci pe partea cealaltă în pat, şi soarele o să-ţi treacă prin pleoape, o să fie o lumină portocalie în care tu, cimpanzeeo, o să pluteşti. Şi atunci o să-ţi tragi cearceaful pe cap, o să te răsuceşti la loc şi, de sub scoici, valuri şi alge, o să se audă calm, înfundat:

— Îmi bag picioarele!

Şi, puţin mai târziu, după ce o să te mai zvârcoleşti în zadar o să se audă:

— Moaş-ta pe gheaţă!

Bucuresti, feb. 2017