Dan Perșa

“…Iar ca om? M-a schimbat scrisul. Meditaţia continuă la ceilalţi oameni – căci asta este scrisul. Sunt un om mai bun decât înainte? Zic că da fără vreo ezitare. Ştiu acum să comunic cu ceilalţi, să fiu săritor şi griljuliu, să ofer căldură... şi tragedii livreşti care să elibereze omul prin plâns. Nu pentru a-l stresa cu vreo morală. Ştiu să-i scap de constrângeri. Ştiu să le ofer celorlalţi libertate. „

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

1. Poate o să pară arogant ce spun, dar este dimpotrivă: destinul mi-a anihilat orice opţiune. De fapt, nu cred în destin decât într-un anume fel: Dumnzeue îţi dă la naştere nişte calităţi şi defecte şi ele te împing la fapte... Aşa am fost făcut să fiu şi n-am putut face nimic altceva decât să scriu. Pe cât de dugliş şi delăsător am fost cu toate, pe atât de perseverent şi harnic am fost cu scrisul. Nu pentru că mi-am impus (nu m-am folosit niciodată de voinţă), ci totul a mers de la sine. N-am vrut eu să fiu scriitor. Eram mulţumit cu o slujbă şi o familie... cu jocurile pe computer şi filmele... cu audiofil voice şi clubul de jazz, cu sala de concerte şi stadioanele cu trupe rock... cu călătoriile prin toată lumea şi cu arhitectura marilor oraşe, cu muzeele şi expoziţiile mapamondului... Dar mult mai mare a fost pofta de călătorii imaginare. Chiar am lansat la un moment dat un fel de butadă: Alătură-te scriitorilor şi vei vedea lumea... dintr-o garsonieră, în mintea ta!

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Deşi am publicat câte ceva prin reviste şi unii critici notează în articolele lor debutul revuistic al unui scriitor, cred că adevăratul debut este cel cu o carte. Prima mea carte a fost “Vestitorul” şi a apărut la Ed. Albatros în 1997. Mi-a publicat-o doamna Georgeta Dimisianu, iar redactor de carte a fost doamna Olga Turbatu. Aşa că Editura a fost pentru mine un fel de castel fermecat cu zâne. Zânele, cum ştiţi, nu au vârstă, sunt veşnic tinere...

Oare să numesc încercări literare primele poezii de dragoste? Nu am cum, erau penibile! Dar un coleg îndrăgostit de aceeaşi fată le idolatriza, pentru că el nu ştia să ţină prozodia şi să facă versurile să sune din coadă aşa bine ca mine. Să numesc încercări literare romanele începute prin clasa a IX-a de liceu, în caiete studenţeşti dictando, din care nu am terminat nici unul? Nu am cum, pentru că nu am avut nici un folos ca experienţă scriitoricească de pe urma lor. La fel cum nu aş putea numi încercări literare poeziile scrise în timpul facultăţii, care aveau drept eroi rubine şi smaralde, turmaline şi cuarţuri (eram student la Geologie!). Cred că adevăratele mele încercări literare sunt cele din timpul stagiaturii făcute la Gheorgheni, începută în 1985, când am scris mai multe piese de teatru (bănuiesc că sunt “jucabile”, dar le-am păstrat în sertar şi le am). Citeam pe atunci toate cărţile de teatru pe care le găseam: Shakespeare, Unamuno, Tudor Popescu, D.R. Popescu, Radu Iacoban... Pirandelo, Sławomir Mrożek, Becket... preşecsipierieni, tragici greci... Camus, Ionesco, Cehov...  

Dramaturgii sunt cei mai tehnici şi ingenioşi scriitori ai lumii. Am învăţat mult de la ei. În afară de tehnică, am trecut, datorită lor, şi prin cele mai importante curente literare ale secolului trecut. Existenţialism, absurd... până la postmodernism (care încă nu exista la noi... dar văzusem o revista Secolul XX despre americani...). Şi pentru că spaţiul unei piese de teatru este restrâns, am învăţat despre spaţiul şi timpul în care se desfăşoară o ficţiune. De asemenea, citeam pe atunci cu toptanul romane. Romanele fluviu ruseşti, romane sud-americane... Meditaţia, cititul şi scrisul au intrat într-o experienţă scriitoricească... Abia atunci.

Una dintre piese a avut o urmare fericită. M-am apucat s-o transform în roman. Am scris o versiune până prin 1988, aveam, în sfârşit, un roman. Dacă l-aş fi trimis la editură, în loc să-l publice, m-ar fi închis şi, în loc să devin autor, aş fi devenit puşcăriaş. Dacă nu şi mai rău! Era un roman ce dădea o soluţie pentru ieşirea din comunism. O ieşire poetică. Nu una printr-o revoltă naţională care să doboare comunismul. În romanul meu comunismul exista mai departe, dar oamenii învingeau prin puterea lor lăuntrică... Aşa că l-am ţinut în sertar (nu ascundeam ce scriu, pentru că nu dădeam importanţă la ce am scris). Dacă le-aş fi ascuns, poate stârneam curiozitatea informatorilor şi-a securiştilor. Erau anii aceia ai totalei suspiciuni. Ne fusese indusă suspiciunea prin poveştile puse în circulaţie. Dracul nu era nici pe departe aşa negru cum credeam, dar suspiciunea indusă era ceva groaznic. Nu ştiai dacă nu cumva cel mai bun prieten al tău este informator!... Apoi a venit sfârşitul anului 1989. Ce mai conta romanul meu, raportat la realitatea Revoluţiei? Era nul. Totuşi, dacă l-aş fi publicat atunci, cred că ar fi avut mare succes. Atunci, la începutul anului 1990. Mai târziu ar fi fost prea târziu, pentru că totul s-a schimbat, dar nu în binele ce îl aşteptam... Aşa că au urmat, peste ani, alte etape de lucru la acest roman, numit acum „Dedal 89”. Numit aşa pentru că a devenit romanul anului 1989. Am fost nevoit să includ în el realitatea Revoluţiei, iar romanul iniţial a rămas în interiorul lui ca o proiecţie poetică. L-am terminat de curând, cred că prin 2014. „Dedal 89” este o transpunere a dramaturgiei în registrul estetic al romanului. Primele mele experienţe scriitoriceşti adevărate s-au soldat cu acest roman cu o estetică unică, la care am lucrat pe parcursul a peste treizeci de ani.   

3. Care a fost drumul până la prima carte?

3. Prima carte?

Prin 1992 m-am apucat să fac nişte exerciţii stilice de proză şi mi-au plăcut aşa mult şi totul îmi ieşea aşa bine, încât, într-o zi... Stând întins de-a curmezişul patului, în starea aceea plăcut-vidă, mi-am spus că nu e demn să leneveşti, m-am ridicat şi m-am dus la masă în faţa colilor de hârtie. Nu, nu m-am dus fiindu-mi poftă de scris, aşa cum mi se întâmplase de atâtea ori să scriu având poftă de scris, pentru că îmi era mult prea lene. Dar nu era, totuşi, poegritia foetida, ci lenea aceea era poftă de a visa (aveam pe atunci sentimentul că am tot timpul înainte)…Aşa că „Prologul” romanului a ieşit pe negândite, în câteva zile – şi recitindu-l după o vreme, am constatat că sunt în el şi întâmplări grave şi situaţii comice, seriozitate şi ironie, tragic şi grotesc, bufonadă şi absurd, de unde am tras îndată concluzia că aceasta e „ondularea mioritică a textului”... M-am apucat să scriu mai departe romanul ce-mi venise în minte întreg, numindu-l „Vestitorul”. L-am finalizat cam într-un an şi ceva, cam pe la finele lui 1993. L-am pus şi pe el în sertar. După o vreme am cumpărat o maşină de scris, Robotron şi m-am gândit s-o încerc, de ce nu, culegând romanul „Vestitorul”. L-am cules în trei exemplare... şi l-am pus în sertar. Prin 1997 Grigore Şoitu mă sună şi-mi spune că se duce la Bucureşti, că Dumitru Tsepeneag a venit în ţară şi că vrea să-l întâlnească şi că de ce să-i nu-i dau lui romanul acela, că nu-mi foloseşte la nimic să-l ţin ascuns. I-am dat lui Grig un exemplar din cele culese şi când s-a întors, mi-a dat un număr de telefon de la o editură unde ajunsese manuscrisul. N-am sunat multă vreme. Au trecut câteva luni. Cine naiba să-şi piardă vremea să citească romanul meu... şi să-l mai şi publice? Am sunat până la urmă, cu gândul parşiv, totuşi, de a arăta că sunt interesat de soarta romanului meu şi, fiind interesat, poate că în vreo zece ani va fi publicat. Mi-a răspuns o doamnă şi, după ce mi-am spus într-o doară numele, am auzit:

- Domnule Perşa, dumneata chiar exişti? Am crezut că e o farsă de-a lui Dumitru Ţepeneag!

Era doamna Georgeta Dimisianu, cea care a descoperit şi debutat cele mai multe talente literare în România.

Apoi mi-a spus că publică romanul în câteva zile, pentru că urmează Târgul Bucharest şi să mă prezint acolo pentru lansare.

M-am dus, îmi pregătisem şi un discurs, dar nu l-am spus din timiditatea mea agravată de faptul că l-am văzut acolo pe Octavian Paler pentru întâia dată în carne şi oase. Făcuse scurtă la mână de câte autografe dădea şi era o coadă interminabilă la masa unde se aşezase.

Apoi, după târg şi lansare, au venit nişte premii literare cu totul neaşteptate, iar la sfârşitul anului, revista „Cuvîntul”, fondată şi condusă de Radu Ţeposu, unde erau redactori Ioan Buduca şi Tudorel Urian, au pus romanul meu pe locul trei în topul anului, după primul volum din „Orbitor” şi după un roman al lui Mircea Horia Simionescu, „Paltonul de vară”. Şi mai urmau prozatori care-mi erau dragi, ca Alexandru Sever şi Daniel Vighi.

Când cu lansarea romanului „Vestitorul”, Ioan Buduca a spus că e un alt mod de a scrie roman istoric şi m-a întrebat dacă voi continua acest proiect, am spus că nu, deoarece eu nu mă gândeam să scriu altfel roman istoric, ci să scriu în felul meu roman. În aşa fel încât să nu mă plictisesc pe mine însumi, ci să scriu cu plăcere. Nu ştiu dacă am reuşit să scriu altfel roman, poate că da, însă oricum, am făcut ceva privind romanul istoric: am încheiat cu romanul istoric eroic (aşa cum a fusese până atunci) şi l-am transformat într-un roman al vieţii. Eu am scris „Vestitorul” în 1993 şi l-am publicat în 1997. În 2015 (deci la 22 de ani de când am scris „Vestitorul”… şi apoi pe celelalte), s-a emancipat şi cinematografia (este o întârziere notabilă) de filmul istoric eroic, prin pelicula: „Aferim!” a lui Radu Jude.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Nu am făcut parte din nici o grupare literară, dar am fost prieten cu Octavian Soviany şi mai târziu cu Florin Şlapac. Ambii scriitori ce nu pot fi urmaţi, pentru că nu poate nimeni scrie ca ei. Dar am învăţat câte ceva. De la Soviany despre valoarea cuvântului poetic, iar de la Şlapac am învăţat lecţia expresivităţii şi a energiei induse în fraze...

Evenimentele mele biografice fiind banale, prin nimic diferite de a majorităţii oamenilor, nu m-au influenţat cu mai nimic. Dar m-a influenţa enorm ca scriitor schimbarea din 1989. „Vestitorul”, scris în 1993, este un roman hieroglific, adică o formă evolutivă a romanului esopic, aşa cum se scria el înainte de 1989! Scriitorul era în simbioză cu cititorii. Creşteau în acelaşi mediu, se împărtăşeau din aceleaşi valori, credeau în aceleaşi lucruri... şi lucrau cu acelaşi limbaj. Cel esopic. Cititorul înţelegea perfect ce-i spune scriitorul... Iar canalul pe care ajungea scriitorul la cititor era cât un fluviu. Publicat de o editură în tiraje enorme (dar câte edituri existau?... doar câteva, iar televiziuni?... una... cine apărea la tv era pe dată cunoscut de toată ţara... aşa şi scriitorul... publicat de-o editură), trecea în librării şi ajungea la cititor... Dar schimbarea a venit. Oamenii s-au schimbat şi ei. Canalul mare de comunicare s-a rupt în mii de canalicule. Pe cititor l-a speriat profuzia de scrieri. Nu se mai afla în simbioză cu scriitorul. Nu-i mai înţelegea limbajul. Nu mai aveau un duşman comun despre care să discute în şoaptă. Dintr-o cultură închisă (ca o ceapă degerată, dar care dădea impresia unei unităţi organice), s-a trecut la o cultură liberă. În care cititorului nu i se mai cerea să ştie un singur limbaj, ci să acceadă la limbajul tuturor scriitorilor, diferit de la unul la altul. Înainte de 1989 cititorii îşi păreau lor înşile culţi (şi se lăudau cu asta atunci şi mai târziu), dar era cultura unor oameni crescuţi într-o cultură înschisă, cu un singur limbaj. Să ajungi apoi să faci parte dintr-o cultură liberă, e atroce. Trebuie să fii capabil, tu, cititorul, să înţelegi zeci de limbaje. Să fii versatil întru ale literaturii... Cum să reuşească? N-au reuşit! Abia acum, la ani buni de atunci, apar noi generaţii capabile de aşa ceva... Pe de altă parte, viaţa oamenilor s-a schimbat. Iar un scriitor vorbeşte despre viaţa oamenilor, despre ce altceva? Şi este nevoit să-şi adapteze mijloacele artistice la descrierea acestei vieţi. Mă rog, la ceea ce rezonează cititorul. Scriitorul dă naştere altui limbaj, pe potriva cititorului său. Abia acum, la ani buni de atunci, reuşeşte... A fi scriitor înseamnă că meditezi asupra vieţii... şi transmiţi meditaţia ta celorlalţi. Aşa am făcut şi eu. M-a schimbat ca scriitor foarte mult. Pentru că am începu să văd viaţa altfel. Dacă pe vremuri credeam că existenţa noastră are ceva absolut în ea, fiind legată de valori absolute, acum nu mai cred. Oamenilor le plac telenovelele. Viaţa lor e relativ scurtă şi legată de diverse mărunte plăceri, nu de valori absolute. Nu vor să se delecteze cu opere monolitice, ci cu diverse miresme ce întâmplător ajung la ei într-o zi însorită. Mi-am spus, atunci când am făcut trecerea de la o mentalitate la alta, pe graniţa aceea dintre două concepţii, când încă nu eram prea sigur în ce meleag trec, că există o neghiobie melodramatică a existenţei! Pentru că omul zilelor noastre are nevoie de ceva cald, melodramatic, nu de marile edificii de gheaţă ale valorilor. Şi am devenit alt scriitor. Un scriitor care să ofere căldură. Nu mai sunt un scriitor închis într-un limbaj, într-un limbaj măreţ, monolitic, care oricât de grozav ar fi, dacă tot zaci în el, până la urmă se împute.  

Iar ca om? M-a schimbat scrisul. Meditaţia continuă la ceilalţi oameni – căci asta este scrisul. Sunt un om mai bun decât înainte? Zic că da fără vreo ezitare. Ştiu acum să comunic cu ceilalţi, să fiu săritor şi griljuliu, să ofer căldură... şi tragedii livreşti care să elibereze omul prin plâns. Nu pentru a-l stresa cu vreo morală. Ştiu să-i scap de constrângeri. Ştiu să le ofer celorlalţi libertate.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Asta e întrebare foarte dificilă pentru mine, deoarece eu sunt echitabil şi echidistant şi ţin la libertatea de exprimare şi de voinţă a celorlalţi nu datorită unor principii ce mă călăuzesc, ci pentru că aşa sunt eu structurat. Şi din cauza asta, resping şi accept cele aflate în jurul meu într-un mod organic, nu cerebral. Aşa că, atunci când dau cu mucii în fasolea puterii politice, n-o fac pentru că aşa vreau (o respect... sau mai degrabă mi-e teamă de ea), ci pentru că mă pufneşe... ştiu eu, râsul... sau un strănut, o tuse, ceva. Ştiu că nu vor înţelege şi mi-o vor lua în nume de rău. Dar îţi poţi stăvili strănutul? N-ar fi bine pentru sănătate. Îţi poate crăpa un maţ sau vreun capilar în creier. Sau poţi, de la efortul stăvilirii, să scapi un pârţ, Doamne-feri! Cam asta păţeşte omul cu structură organică. Am un creier, funcţionează bine pe literatură, dar în ce priveşte judecăţile sănătoase ale rapoturilor ce se stabilesc între diversele mele compartimente şi lume (fie ea politică, socială, cetăţenească), sunt cu totul naiv, ca să nu spun stupid.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. Sunt foarte mulţumit de situaţia romanului românesc (implicit a prozei româneşti). Cred că avem, la ora actuală, peste douăzeci de romancieri ce ar face cinste oricărei mari literaturi. Fără să stau să mă gândesc, pot numi pe loc câţiva: Ruşti, Soviany, Cărtărescu, Cimpoeşu, Cesereanu, Alui Gheorghe, Dorian, Danilov (poetul, care şi în proză e mare), Teodorescu, Aldulescu, Ilis, Ursu, Filip Florian, Ţepeneag, Breban, Bogdan Popescu... asta la prima strigare, iar dacă aş sta să gândesc, aş găsi şi mai mulţi. În ce priveşte poezia n-aş putea să spun cum stăm, pentru că nu cunosc poezia actuală din restul lumii ca să compar. Dar am poeţi favoriţi, pe care îi cred capabili să facă faţă în competiţia internaţională: Ion Mureşan, Danilov, Soviany, Paul Viniciu, Ioan S. Pop... oh, marele Foarţă şi colosalul Brumaru... şi aici, la poezie, aş putea aminti şi poeţi cvasinecunoscuţi, dar cred că vor fi cunoscuţi. Marius Ganea, Dana Banu. Şi cred că sunt mulţi alţii care vor fi descoperiţi.     

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Nu am lucrat niciodată după un program. La început, când eram tânăr, eram un vânător al inspiraţiei. Vânam momentele acelea ale poftei de scris. Momentele de creativitate sunt legate de nişte unde anume ale creierului? Atunci eu scriam când se instalau acele unde. După câţiva ani de scris, nu mai eşti nevoit să le aştepţi. Ele se formează îndată ce te aşezi la masă cu colile în faţă, ca un fel de reflex pavlovian. Ceea ce nu exclude faptul că în unele zile eşti în formă, în altele nu. Însă, în principiu, scrisul nu este ceva legat de vreo ambiţie, ci de plăcere. Îţi vezi de viaţa ta şi, din când în când scrii, pentru că vrei această plăcere. Mi-a plăcut să trec scrisul prin toate aventurile: scrisul apotropaic, taumaturgic... expresiv, compoziţional... filtre estetizante... mecanisme de amplificare... structural... mecanisme de subminare a rezistenţei cititorului faţă de tragedie... scrisul în scopul cunoaşterii lumii... a cunoaşterii umanităţii noastre şi a oamenilor... scrisul ca artă pură... dicteul automat... şi multe altele, cumva reunite în faza în care sunt acum, a jocului.

Actualmente lucrez la un roman numit provizoriu „Dincolo”, în care urmăresc câteva suflete după moartea trupurilor... ce au fost animate de ele. Cum acele trupuri aparţinuseră unora dintre personajele mele din „Vestitorul” şi din „Arca”, „Dincolo” încheie o trilogie.

În curs de publicare am însă un alt roman, „Înapoi pe Solaris”, un roman love&SF, o poveste de dragoste într-un ancadrament sience-fiction. O tragedie, dar nu antică... ci dintr-un viitor imaginat.  

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

7 + UNU.(Doi călători)

Astfel, porni colonelul împlinind voia (ce prin intrigi l-a fost făcut s-o voiască) Domnului ţării, în acea primăvară, purtat de berlina cu arcuri, ce îl legăna ca o navă spre Scăeni, cam în aceeaşi vreme în care Petrache, sfârşind de străbătut strâmtorile muntelui, văzu sub zări dealurile iar albite, sub troiene de flori astă dată. Trecem sub tăcere câte le-a întâlnit Petrache pe acest drum al său, căci nu sunt de spus.

Îngerul era pufos şi mare, îl vedea Petrache de cum cădea înserare şi-i spunea: hai, Gore, hai, îi dădea din desagă câte-un biscuit şi îngerul îl sugea ceasuri în şir plescăind, în timp ce umbla ca o raţă. Petrache molfăia caşcaval cu gingiile-i moi, în care simţea sângele pulsând, semn de viaţă.

A urcat zile în şir după ce-a părăsit părţile Braşovului, dar nu până în creierul munţilor, ci tot prin trecători, până când, într-o bună zi, şi-a dat seama că ştie muntele. După alte două zile a ajuns la o stână de-a lor, părăsită acum, neagră ca tăciunele după atâtea ploi, şi a dormit întâia noapte, după o lungă vreme, sub un acoperiş. Hainele şi le-a curăţat la izvor, şi-a spălat faţa spână, s-a oglindit în apă, barbă nu-i mai creştea, poate de bătrâneţe, poate din pricina bătăilor, părul cărunt era scurt şi moale, i se lipea de creştet. Prin amurg l-a chemat pe Gore, ca să-i deretice penele împâclite, l-a periat şi l-a despăducheat, a stat îngerul cât a stat, fără să mişte, apoi a început să chicotească şi să se întindă, se gâdila. Mare lucru n-a făcut Petrache, atâta noroi întărit, vechi şi nou, ideografia aripile lui. Îi plăcea îngerului alintul degetelor omului şi când acestuia i se urî de pigulit, Gore, bâldâbâc, se aruncă în căuşul izvorului, se zbenguie acolo piuind, stropind cu bulgări şi mărgele de apă.

Colonelul a urcat în berlină şi când aceasta porni, valuri largi crescură sub ea, legănând-o. Soarele zorilor îşi trecea genele sfioase prin perdele, dezmierda faţa lui, care aţipi. Copitele cailor băteau ritmic şi stins, ca valurile ce se joacă pe stânci, în praful gros al drumului către Ploieşti stârnindu-l şi mirosea a sare, i se păru lui Vărzaru, a fost mare şi-aici, poate chiar un ocean, de aceea e atâta tihnă, plutim. Scoase clondirul cu mastică, de care nu se despărţea în veci, sorbi îndelung. O fi fost mai bună mastica pe vremea aceea veche...

Petrache zări Măneciu şi îl ocoli către partea Teleajenului, porni către râu şi când îl zări, o luă la goană nebună în josul dealului, cu Gore după el, care bătea din aripi, gata să se înalţe şi piuia cât îl ţineau puterile. A urmat apoi firul apei spre Văleni. Nici nu ştia el, Petrache, că pe acele locuri pline de cuiburi de păsări şi arbori înfloriţi, unde a întâlnit Teleajenul, peste o sută cincizeci de ani pământul va fi excavat, hăcuit de buldozere şi bătucit de tăvăluguri din fontă, ce vor smulge, vor zdrobi rădăcinile vieţii, nu ştia că se va construi un baraj şi apele vor îneca sub luciul lor de nepătruns însoritele văi.

Nicolae a gonit caii până la Ploieşti, încât cele două cătane călări, ce îl însoţeau pe Vărzaru, descălecară istovite, cu rosături între pulpe şi junghiuri ce ţâşneau din şezut, străpungându-le şira. Colonelul a domnit întreg drumul acesta şi era buhăit, prăfuit şi buimac, urcă şovăitor scările vilei sale secrete, după ce o batistă s-a mişcat în fereastră, semnal cunoscut. Şerbe nurlii îl luară în grijă. I-au spălat trupul puhav în apa cu petale de crin, l-au plesnit cu nuiele-nfrunzite, l-au uns cu untdelemnuri parfumate, l-au masat în sus şi în jos, redând trupului său frăgezimea şi luciul, dar forma nu i-au schimbat-o. S-a ospătat apoi colonelul, câte puţin din fiecare bunătate şi cum dormise destul, s-a mulţumit cu doar o oră de somn după masă, iar când Soarele strălucea în cumpăna cerului, îmblânzind aerul încă rece, a pornit mai departe la drum.

Petrache sorbi aerul în piept, Râule, râule, Teleajenule, tu eşti aici, iubitule, eşti şi la Scăeni. Curgi, curgi, drăguţule, şi când s-a uitat după Gore, îngerul făcuse bâldâbâc în apă şi se lăsa dus plutind pe spate. Că bine-i de tine, taică, îngână Petrache şi se bucură şi el de bucuria îngerului, s-ar fi lăsat în voia apei, dar el era om, avea oasele grele de bătrâneţe şi cu toată dorinţa de tihnă, merse mai departe pe picioarele lui, cărând greutatea trupului într-un cuget care se simţea liber.

Înainte ca drumurile să se bifurce, exact aşa cum era pe harta lui, Vărzaru îi ceru vizitiului s-o ţină spre stânga, ocolind Scăeniul. Nicolae bombăni, dar făcu aşa cum îi ceruse stăpânul. Era asudat, prăfuit, încât numai ochii păreau să fie vii pe chipul lui mascat ca al unui Othello de circ. Soarele se apropia de scăpătat şi vântul rece se stârnise din faţă, uscându-i cu frisoane sudoarea. Se simţea sleit şi lăsă caii, osteniţi şi ei, mai moale în chingi. Cele două cătane nu crâcneau, dar se vedea după spinările lor încovoiate, moi, ce şi-ar fi dorit. Parcă erau nişte trupuri moarte legate în şeile unor cai istoviţi de nesfârşita deziluzie a îndepărtării de grajd. Însă pe cai afte grajduri îi aşteptau undeva...

Înserarea s-a dus şi a lăsat loc nopţii, dar Petrache mergea înainte, deşi nu era cu putinţă să ajungă la Scăeni, fie de nu s-ar fi oprit întreaga noapte. Câteva stele, din cele mari, au prins a licări şi unduiesc acum duse de apa râului, iar, cu timpul, puzderia lor îl împresoară pe Gore, care dormitează plutind, scânceşte când şi când, parcă de un fără de prihană dor cuprins. A ajuns Petrache la un mai râpos, unde dealul a curs, cu arbori cu tot, gâtuind râul, aşezându-se în calea omului. A urcat, ce să facă, spre bolta obcinii şi Gore atunci s-a trezit, de calmul râului înainte de-a se repezi prin strâmtoare, sau pentru că omul s-a depărtat de el, a ieşit din apă, ţopăie, lasă în urmă o dâră argintie, se strecoară împrăştiind picuri, umblă legănat, opintindu-se în urcuşul greu, ca să-l ajungă. De pe deal, Petrache vede şi Luna, care a răsărit, panglica Teleajenului de cărbune topit, până hăt, departe, nu mai e mult până la Vălenii de Munte. Când îi vine bine, coboară iar spre apă printre plopi albi şi sălcii rămuroase. Teleajenul face un cot acolo, e şi o poieniţă, o ştie, înnoptau aici când coborau cu oile de la munte, e smălţată de flori, va face popas.

Colonelul se plimba cu mâinile la spate, fără abatere, între două puncte precise, cam de două ceasuri, de când roata s-a rupt, călcând scălâmb un şanţ, şi Nicolae se căzneşte s-o dreagă. Praful drumului hârtopit s-a volatilizat pe linia ce-o urmează Vărzaru dus-întors. El ştie că nu blestematul de întuneric şi gropile au rupt roata, ci însuşi vizitiul, sătul de-atâta legănare şi hopuri, care i-au trecut oasele unul prin altul. De aceea nu le-a lăsat pe cătane să-l ajute şi ele dorm în iarbă, iar caii lor, cu picioarele din faţă strânse în piedici, pasc molcom. Nicolae suduie şi blestemă, ce-ar fi dormit şi el, asta credea că are să se întâmple, dar Vărzaru nu-l lasă, când şi când aruncă o privire piezişă, să-l vadă muncind. Nu i-au fost de folos nici căinările. 

- Gata, zice el, poate că ţine până la Văleni, dar mai bine era dacă ne opream la Scăeni, şi bombăne mai departe, în timp ce pune caii la ham, scoală cătanele şi pornesc la drum.

Petrache coboară spre poiană, umblă repejor, dar îşi domoleşte avântul când vede o umbră mare acolo, e un măgar care doarme de-a-mpicioarelea, Or fi oameni pe-aici, să fiu cu băgare de seamă, oamenii nu prevestesc nimic bun, învăţase şi el lucrul ăsta, uite am tâmplele albite şi nu ştiam asta. Gore trece pe lângă el lipa-lipa, legănat, se opreşte în Teieajen şi se întinde plută, piuie a somn. Petrache s-a mai apropiat de umbra aceea mare şi atunci, din tufişuri, ţâşneşte un câine bolând, se repede mârâind spre el, dar se opreşte, latră tare, face câte-un salt înainte şi iar se dă înapoi. Nu se teme Petrache de câini, dar glasul dulăului ăsta îi sfredeleşte inima, numai Bucur latră aşa. Se duce către el şi când să-l ia în braţe, dintre plopi răsar oameni; sunt îmbrăcaţi ca Petrache, dar nu au trupuri schilave ca el. M-ar putea lua drept unul de-al lor, căci ştia de-acum cine sunt, dar ei nu se înşeală, îl lovesc cu paturile armelor, unul îl ţine pe Bucur, s-a împrietenit cu el, stau de multă vreme la un loc, i-a dat şi mâncare, dulăul nu mai ştie ce să facă, pe cine să mai apere, scheaună. Petrache s-a încovoiat, sângerează, aude dinspre râu o mare zbatere, îl vede printre picioarele oamenilor pe Gore, care saltă din apă, se înalţă, curg din el cernelurile grele şi când se uşurează ţâşneşte în sus, drept spre stele, trece prin dreptul Lunii, o acoperă o clipă cu silueta lui de pasăre smerită şi se pierde în înaltul cerului.

Cabana nu este departe de Văleni, stă ascunsă într-un pâlc de plopi, colonelul plescăie satisfăcut, îndoaie perdeaua de la geamul berlinei cu un deget şi priveşte, au ajuns la îngrăditură, cătanele au apucat bârna ce le barează calea şi trei oameni răsar, cu automatele îndreptate spre ei, Parola, E colonelul, zice altul, Să trăiţi, au intrat pe cărăruia făcută prin sihla de iederi sălbatice, ruje uscate de cătină, înţesate de ghimpi şi insinuantele mustăţi fosforescente, ca nişte degete subţiri ce se strecoară, ale rugilor de mure ţepoşi, abia înverziţi. Copitele cailor sună înfundat, roţile se scufundă şi scrâşnesc în pământul moale, nisipos. Cea de curând dreasă se rupe şi berlina cade într-o rână, caii sunt neliniştiţi, Nicolae îi struneşte, colonelul coboară, umblă grav, cu mâinile la spate, când ies în spaţiul liber unde e construită cabana inspectează, da, e măturat, buruienele au fost smulse, ţine la ordine şi curăţenie colonelul. Din partea cealaltă se aude un zgomot şi alţi oameni în uniforme apar, târâie un altul după ei, un măgar şi un dulău îi urmează, Trădător?, întreabă colonelul, E cel cu măgarul şi câinele, aşa a fost, cum aţi spus, domnule colonel, a venit la punct fix, cătanele stau stinghere de-o parte, nu prea îi suferă pe ăştia. Când Bucur îl vede pe Vărzaru îşi dezveleşte colţii, mârâie, gata să se repeadă, Ce-ai, mă, zice omul prieten al lui, şi om al colonelului, câinele se dă înapoi, se întoarce şi-o rupe la fugă, dispare printre mărăcini. L-a indispus episodul pe Vărzaru, dar bunătatea lui a ieşit din nou la iveală, Spălaţi omul, le-a spus, arătând spre Petrache. Şi cascadele au căzut din cer, limpezi şi fără sămânţă, zbor de uliu au cuprins în ele şi salt de ghepard, Petrache s-a săltat în mâini şi-a privit către cer, puzderie de păsări erau acolo, încingeau văzduhul, aripi frânte de fregată şi ţipăt de cocor, Petrache nu le putea desluşi, atât de multe erau, viermuiau în cer. Vărzaru l-a mângâiat pe creştet, E bătrân, săracul, şi nu are dinţi, a spus cu duioşie, Uite, cuşca lui Rex a rămas liberă, să-i dăm moşului un adăpost, l-au tras pe Petrache şi i-au legat zgarda, lanţul greu, nici nu era nevoie să fie atât de gros pentru puterile lui.

(fragment din romanul „Vestitorul”).

  

Feb., 2017, Bacău