Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

luni, 20 martie 2017

Mihaela Aionesei



Un drum muncit, plin de zbateri, îndoieli, sute de poeme din care după lungi negocieri cu mine, am selectat vreo 70 în volumul de debut,  Cerșetori de stele. A fost un dar pe care mi l-am făcut la împlinirea a 40 de ani. Poate prea târziu ca vârstă, poate prea devreme ca debut.”

1.             Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

1. A fi scriitor este un destin, nu o opțiune. Mai întâi ți se dă harul, îl duci cu tine fără să știi, ca și cum ai purta, nu în pântec, ci în suflet, un copil în fașă. Devii conștient de existența lui când începe să se foiască, să nu-și găsească locul, să se simtă neînțeles, să adune tumultul lumii, să-l doară propria exitență. Dintr-odată în tine începe să se răzvrătească ceva. Iar rătăcirile de altă dată pe colile albe ale copilăriei, ale adolescenței, încep să capete sens. Abia aici intervine opțiunea, când realizeazi că este un dat care necesită timp, sacrificii, dăruire, încredere, pasiune și  multă disciplină. Dacă ești dispus să deschizi brațele larg, te așezi senin pe cruce și aștepți ca timpul să-ți bată cuiele, fără să strigi.  

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

2. Debutul... Ce este debutul? „Primii pași făcuți de cineva într-o carieră” așa spune dex-ul, dar dacă acești pași nu-i faci în mod constant, riști să rămâi în urmă. Este ca la o cursă de atletism. Unii favorizați de soartă, reușesc să ia startul „ca la carte” și primesc coronița fără prea multe eforturi, alții aleargă ani de zile după această iluzie. Unii dintre cei care obțin coronița sunt adesea îmbătați de parfumul succesului și se pierd,  ceilalți continuă să alerge din dorința de a-și demonstra că sunt cel puțin la fel de buni. Important este să te menții în cursă, în stilul tău, fără a face efortul de a fi pe plac sau a te ralia noilor tendințe, dacă ele nu te reprezintă. Cred că cei predestinați să scrie, merg pe cărarea debutului fără să știe, încă de la naștere. Adună amintiri, locuri, oameni, emoții, doruri, tristeteți, singurătăți până într-o zi când se declanșează în ei acel „ceva”, iar cei în măsură, recunosc în forma care se dezbracă de umbre, poetul... Este un drum lung și anevoios care necesită răbdare și perseverență. L-am parcurs și eu... Primul poem mi-a fost publicat în ziarul „Cuvântul Nou” din orașul Sfântu Gheorghe la la rubrica „Tinere condeie” prin anii 80, după ce câștigasem câteva premii la concursurile de creație. Pe atunci activam la cercul literar de la „Casa Pionierilor” din orașul Târgu Secuiesc. Abia după vreo 30 de ani am debutat editorial în antologia „ Lira în patru puncte cardinale”, Ed. Rovimed Publishier, 2010,  iar în 2011, cu volumul Cerșetori de stele, Ed. Art Book, Bacău. Un an mai târziu mi-a fost publicat un grupaj de poeme în revista „Plumb”. Cum pot stabili eu când s-a produs debutul? Întâmplările relatate mai sus, au fost doar pași spre o conștientizare a drumului. Mi-au confirmat că scrisul nu e doar un moft, ci un mod de a trăi, și nu oricum, ci cu toată responsabilitatea care îți este pusă pe umeri cu acest destin.  Când îl conștientizezi, știi că debutezi cu fiecare volum, chiar cu fiecare poem publicat și nu îți permiți să te mai prezinți oricum.

       
     3.Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Un drum muncit, plin de zbateri, îndoieli, sute de poeme din care după lungi negocieri cu mine, am selectat vreo 70 în volumul de debut,  Cerșetori de stele. A fost un dar pe care mi l-am făcut la împlinirea a 40 de ani. Poate prea târziu ca vârstă, poate prea devreme ca debut. Am învățat în timp, din mers și din greșeli. Dar nu regret nimic și satisfacția îmi este cu atât mai mare cu cât știu că am depus efort pentru fiecare centimetru de drum parcurs.  Nu m-a luat nimeni de mână să mă așeze în față. Am avut un crez al furnicii  încă de la primul volum pe care mi l-am urmat cu sfințenie...În jungla mare de cuvinte/ poate încăpea oricând/ oricum/ oricine/ elefanți/ mistreți/ chiar și cămile/ în pielea umbrei de furnică/ poți intra/ fără să zgârii/ să rănești/ să strigi/ doar pe brânci (umbra de furnică).

      4.Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Este o întrebare complexă pe baza căreia s-ar putea dezvolta un roman dacă e să luăm fiecare perioadă în parte și oamenii care s-au perindat. Suntem suma întâmplărilor și a oamenilor pe care-i întâlnim. Dar...niciun eveniment sau persoană din viața mea nu m-au marcat mai mult decât decesul timpuriu al mamei care m-a lăsat nu doar cu un gol imens, ci și cu o neîmplinire. Am încercat să mă eliberez de această tristețe, scriind. Recunosc pentru mine poezia a fost ca o terapie. Drumul parcurs până am învățat că nu orice stare este poezie, a fost greu, dar m-a ținut departe de gândurile negre. Având acces la internet, am avut posibilitatea să activez pe câteva site-uri unde erau și comunitați literare care m-au ajutat să văd lucrurile dintr-o perspectivă la care nu mă gândisem până atunci: aceea de a publica. Am fost membru fondator al cenaclului online Lira 21 de la Bacău în care am activat câțiva ani. Din această colaborare a rezultat volumul de debut, patru antologii de poezii, și lucrul cel mai important, intrarea în lumea literară din virtual în real, odată cu lansarea cărților în cadrul cenaclului literar „George Bacovia” din Bacău unde am avut prilejul de a cunoaște și a primi aprecieri de la persoane importante din viața culturală literară băcăuană. Votul lor de încredere m-a făcut să cred că sunt pe calea bună. Nu am să dau nume pentru că ar trebui să fac o listă lungă și aș risca să nedreptățesc alți poeți, scriitori, redactori ai revistelor, critici care au scris despre cărțile mele, prieteni sau oameni de bine din alte zone ale țării care m-au sprijinit și susținut după debut. Este foarte importantă evoluția după debut. Fac parte dintre cei care au nevoie din când în când de confirmări. Și cum în grupurile din care făceam parte mi se părea că era mult subiectivism, am ales însingurarea. Am început să trimit grupaje de poeme la festivaluri și concursuri de poezie. Premiile obținute mi-au confirmat încă o dată că ceea ce scriam avea și valoare literară, nu doar sentimentală. În toată această călătorie, umbra unei mari personalități literare m-a urmărit încă din adolescență – George Bacovia. La terminarea liceului pe care l-am absolvit la Bacău, am luat cu mine toată atmosfera băcăuană descrisă de poet în poemele sale. Pe drumul de întoarcere spre casă,  poemul care a stat pe buzele grupului de elevi covăsneni, a fost „ Liceu”, spre deliciul celor din autobuz.  „Liceu,  cimitir al tinereții mele” a rămas un refren pe care l-am auzit mereu în gândurile mele.  Nu aveai cum să nu-l iubești pe Bacovia cu tristețile, cu ropotele de ploaie,  cu abatoarele, cu amurgurile violet, cu plumbul, cu toată simbolistica lui cu tot.  Era parte din oraș, din aerul pe care-l respirai...Am mai purtat în suflet un poem de o rară sensibilitate al Magdei Isanos pe care-l consider unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste al literaturii române – „Vis vegetal”. Locul meu de refugiu a fost între tristețea unuia  și sensibilitatea celuilalt, stări care mi se potriveau ca o mănușă. Desigur toate lecturile au avut rolul lor, dar pe cei doi îi consider ca fiind personalitățile care m-au influențat cu adevărat ca poet. Nu în ultimul rând aș vrea să-i adaug pe acei oameni care posedă pe lângă cele două mâini, o a treia nevăzută, care sprijină, dă deoparte hățișul, te scoate la lumină. Datorită acestor oameni, pot înainta și cei care nu sunt într-o conjunctură favorabilă din punct de vedere social sau al locului geografic. Lor și tuturor celor care au înțeles și au contribuit la zidirea mea ca om și ca poet, multumiri si recunoștință!


5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Scriitorul este o conștiință și prin exercitarea dreptului la vot ca cetățean, devine parte din politică prin alegerea pe care o face, de stânga, de dreapta sau deloc. Cum nu văd o separare între ele, legătura ar trebui să fie una armonioasă, echilibrată, altfel totul se poate întoarce împotriva lui. Politica azi este o fata morgana, mâine o vrăjitoare, poimâine un joc de-a baba oarba, în schimb cultura este o flacără care trebuie păstrată vie, iar scriitorului îi revine obligația de a o menține. Politica este o închisoare. Odată intrat în ea, nu ai liniște, nu ai libertate. Pentru a rezista este nevoie de compromisuri, iar scriitorul este o conștiință  care simte mai curând nevoia să iasă din propriile chingi, decât să le accepte pe cele impuse de dragul politicului. Scriitorul trebuie să fie în slujba culturii, nu a politicii. Să o susțină prin toate mijloacele pe care le deține, fără a se implica direct. Scriitorului îi stă bine cu pana, politicianului cu adevărul și cu fapta, nu cu vorba. Puterea o deține înțeleptul. „Un om înțelept va crea mai multe oportunități decât găsește.”  -Francis Bacon.


       6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?


6. Trăim vremuri în continuă schimbare când totul este de-a valma în toate domeniile și chiar dacă asta înseamnă evoluție, bulversează.  Aș face o comparație între medicină și literatură, amândouă la frontiera dintre vechi și nou.  De ani de zile se practică pe lângă medicina tradiționalistă și cea alternativă  care constă în metode noi de diagnosticare și tratament care se află în afara medicinei convenționale. Chiar dacă această ramură nu este acceptată de lumea științifică medicală, nu înseamnă că practicarea ei nu dă rezultate, că nu aduce vindecare, doar că meritele i se vor recunoaște în timp. La fel este și cu literatura română contemporană aflată într-o perioadă de transformare  care sare din tiparele clasicului. Granița dintre poezie și proză este așa mică încât abia de poți distinge diferența, din ceea ce se scrie, puțini sunt cei care mai păstrează rigorile de altă dată. Libertatea exprimării este cea care face uneori și legea și diferența. La fel ca și în medicină, nu înseamnă că noile tendințe nu vor revoluționa literatura, că dintre toți cei care practică astfel de scrieri nu se vor ridica modele. Este nevoie timp, poate și de o critică de întâmpinare vigilentă care să scoată din uz sintagma „tot românul e poet” sau o comisie care să sedimenteze cumva sau să stopeze, dacă se mai poate, avalanșa de scrieri sau publicații necontrolate. Asta dacă vrem să avem o literatură de calitate așa cum moștenire ne-au lăsat-o înaintașii noștri și parcă îl aud pe Ienăchiţă Văcărescu:„Urmaşilor mei Văcăreşti! /Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti”.
O mare responsabilitate!


7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. „Nu știu alții cum sunt” vorba lui Creangă, dar dacă val cu val mi se adună  marea în piept, trebuie degrabă s-o eliberez. Dacă am un spin în talpă nu aștept o anumită oră, zi, an, să-l scot. Nu pot răbda la nesfârșit durerea, oftatul care se adună precum păsările în cușcă. Trebuie să scriu până epuizez „acea stare”. E ca o ardere. Oricât de patetic ar suna, voi spune că poezia pe care o scriu e trup din trupul meu și sânge din sângele meu. E ca și cum aș da naștere unor copii spirituali. Frumoși, urâți, sunt după chipul și asemănarea mea. În poezie pot fi eu cu durerile, cu tăcerile, cu amintirile mele. Pot fi una cu tristețile, bucuriile, deznădejdile mele. Pot fi ironică, pot îmbrăca iubirea în curcubeu, ploaia într-un fluture de mătase. Pot fi surâs, lacrimă, bufniță, îndrăgostită, pot fi orice fără să dau explicații. E ca și cum Dumnezeu ți-ar da o pensulă, un șevalet și toate culorile lumii, de tine depinde cum te reprezinți. Nu știu dacă poezia este un medicament pentru suflet, dar cu siguranță purifică. Te ridică pe o treaptă spirituală mai înaltă. Te ajută să te cunoști așa cum poate nici nu știai că ești, pentru că izvorul acelor cuvinte este adâncul nevăzut care adună emoțiile. Poezia este ca o oglindă. Oglinda nu minte decât dacă tu nu vrei să recunoști ce vezi în ea. Am început ca o cerșetoare de stele la porțile luminii și am ajuns cu cel de-al șaptelea volum de poeme, Zodia palmelor tale la o stare de echilibru îndelung căutată în care mă simt ca în palmele lui Dumnezeu. Am eliberat marea, păsările, mi-e bine deocamdată și asta e tot ce contează. De aici încolo chiar nu știu ce urmează. Cel mai greu este să te autodepășești. Să te ridici la așteptările celor care au avut și au încredere în tine. Simt că am ajuns la o răscruce. Până când mi se relevă direcția, sunt mulțumită de tot ce am realizat până acum. Nu mi-am planificat nimic anul acesta.Mi s-a sugerat să concep  o antologie de poezie. Deocamdată e doar un gând, dar cum până la faptă e doar un act de voință, este posibil...

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Înainte de a încheia punctul 7 al acestei anchete literare care mă onorează, vreau să vă mulțumesc pentru această oportunitate, domnule Petruț Pârvescu. Nu știu prin ce conjunctură a vieții ați ajuns la mine, dar îi mulțumesc Domnului că s-a întâmplat...Vă felicit și vă urez succes în acest demers memorabil. Respectele mele!

exercițiu de tril

nu m-am jucat de-a poezia, nu
mi-am adunat hematiile într-un pumn
le-am gâtuit până aproape de strigăt
apoi le-am dat voie să se răsfrângă pe foi

era prea albă durerea strânsă în șuruburi
prea neagră tăcerea crescută mătrăgună între dinți
și n-aveam voie să mă plâng, nu

mergeam pe străzi la brațul ei deschisă ca o fereastră
intram surâzând din casă în casă
din om în om exersam fericirea până la ultimul tril
când încoronata păuniță îmi îngăduia să sângerez
din degetele mâinii stângi un s.o.s.

nu, nu m-am jucat de-a poezia
doar m-am donat în fiecare zi câte puțin
în codul morse

echilibru

înainte frângere
în urmă ruină
cerul un hău mult prea adânc
să-i pot vedea sfârşitul
n-am unde să fug
în mine stau oameni
agăţaţi ca vagoanele
trenul în care ne aflăm
merge pe o şină suspendată
din care nu ştiu cine va cădea primul
învăţând să mă caţăr

ea cuminte, eu rebelă

unii spun că semănăm
„ca două picături de apă”
doar că dintre noi două
tu ai fost picătura perfectă
eu cea care încă te copiază
în gesturi
în ochii ce scaldă
în plânsuri morminte
mamă
de ani de zile mă adun
din țărână
și din poala bunicii
de ani de zile
mă rog Domnului
să-i aline sufletul
și tremurul mâinii
oricât mă străduiesc
nu reușesc să învăț
semnul crucii pe de rost
în podul casei stă pitită coasa


Martie, 2017, Tîrgu Secuiesc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu