Clara Mărgineanu

Ana Blandiana:

  ,,Clara Mărgineanu nu mai este de mult un poet care să aibă nevoie de o prezentare. O prezintă volumele ei trecute, propria sa poezie care este un amestec de sufletism şi nevroză, o vibraţie a cuvintelor care cerne literele, despărţindu-le şi păstrându-le numai pe cele fierbinţi. Rareori mi s-a întâmplat în ultimul timp să citesc o poezie atât de vie şi de vitală, atât de dramatică şi, paradoxal, atât de tonică în acelaşi timp, atât de profund reală, în sensul de circumscrisă la realitate şi atât de cuprinsă în haloul suprarealităţii.”

    (text apărut pe coperta volumului ,,Sărutul femeii poem”, de Clara Mărgineanu)

Clara Mărgineanu:

Norii, flori de bumbac

      Îmblânzeşte şi pansează, vindecă,  înseninează

     Clipa va rodi, inima ta

     Luminează, ocroteşte, nu mai acuza, orbeşte

     Îngeri buni, spre tine, vor veghea!

Fiecare din noi, fiecare din ei

Tăinuim spre sublim, prea tânjitele chei,

Flăcări albe, adânci, şerpuiesc către sus

Ne zâmbeşte, cu dor, din poeme, Isus.

Sufletul arde mut, în incendiul banal

Norii, flori de bumbac, azi în cer fac scandal

Nu mă vezi, nu te-aud, Atlantida e grea

Urlă lupi hăituiţi, în memoria ta.

Din tavan mă privesc ochi stiviţi de-arlechin,

Şi din plânsetul lui, îi smulg vieţii un spin

Doar ceva te mai rog, dacă poţi, dacă vii,

În iertare să-mbeţi, jalea oarbei trufii.

Într-un vis, vei putea să te-aşezi, omenesc

Cu un suflet creştin, pe-un divan românesc

Îţi voi da să ciocnim, pentru că te-am iubit,

O ulcică de lut, plină ochi cu sfârşit.

Spectacol maiestuos

Tăcerea este urlet, plecarea un dezastru,

Căci viaţa tocmai trece pe frânghia întinsă,

Se frânge-n chinuri carnea, fără a fi atinsă

De-ajuns e amintirea, din sânge până-n astru.

Azi te prefaci puternic, când ai spre adăpost,

Doar faima, armă albă a pacturile laşe,

Uităm, în timp ce viaţa zdrobită prin oraşe

Ne-arată, poate, umbra unei iubiri cu rost.

Rânjeşte moartea nopţii ascunsă în  decor,

Se pleacă şi se vine, cu lacrimi, omeneşte,

Când cineva, haotic, preazilnic părăseşte,

Fără să ştie, totuşi, că-i este foarte dor.

Lumina rampei poate să roadă până-n os,

Şi poezia lumii şi o iubire-absurdă,

Învingător în lupta cu firea ta zăludă,

Rămâne un spectacol splendid şi maiestuos.

Vis cu fluture

Inima, un fruct exotic şi apetisant

Muşcat cu poftă de sânge,

Trupul, chin fosforescent

În cădere de plumb,

Viaţa, desfigurată, smulsă cu hohot

Din poem,

În timp ce eu visez

Că cineva mă aruncă în sus,

Devin fluture

Şi zbooooor!

Joc de noroc

Jocul de noroc, singurul

Care descântă de dragoste, este sinceritatea,

Miza absolută, până la urmă,

Este cea a destinului care face ce vrea cu noi,

Peste arşiţă, vin şi tristeţe

Câştigă cel ce pare că vindecă, otrăvind.

Vreau să te îmbrăţişez pe tine,

Îmi rămâne literatura,

Abia de aici, poate începe iubirea,

Cea de dincolo de poem,

Iubirea fragilă dansând pe frânghia lumii,

Iubirea care cântă o dată cu tine

Ascunsă în neîntâlnirea dintre noi,

Povestea din care

poţi pleca de mână cu cineva

care nu vrea nimic, are totul,

Căruia îi este destul,

Să te bea viu şi crud din întuneric,

Cineva care pricepe, în sfârşit,

Cât de amar şi de neasemuit poate fi

Jocul de noroc

La care tocmai ţi-ai pierdut

Tinereţea.

Sărutul femeii poem

Femeia poem bea în taină din omul chitară,

Atunci când fantasmele capătă trup şi respiră

Amfora lemn descântă cuvinte, arde Steaua Polară

Clipa răzbeşte spre constelaţia în formă de Liră

Artiştii lumii dau seara un spectacol regal

Versul şi struna sângerează frumos, în tandem

Ritualul sacrificiului taie în două, egal

Omul chitară şi femeia poem.

Orfeu o pierde pe Euridice, jeleşte cântec, o regăseşte

Iubirea se stinge în legendă, o pierde a doua oară

Femeia poem imploră şi strigă orbeşte

Spre înserarea din har, a omului chitară.

Doar spintecarea dintre ei rămâne liberă şi sfântă

Ca liniştea dintre ce tânjim şi ce putem

Doar omul chitară ştie şi poate şi cântă

Sărutul de viaţă al femeii poem.

Am fost cândva, altă femeie

În cârciuma dintre ruine şi balalaica este beată

În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva

Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată

Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.

Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest, imperial, albastru

Mă strigă ireal, pe nume, îmi sunt şi boltă şi hotar

E poate un destin cu har care îmi mângâie dezastrul

Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Poate-i un sfânt care coboară cu mine-n cârciuma uitată

Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu

Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare de-altădată

Am fost cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu

S-a frânt coloana verticală a unui ev, în care plâng

Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi,

Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc

Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Rămâne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd,

Rămâne lacrima trufiei, peste absenţa necesară

Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris, îl văd

Femeia veşnic amânată va obosi să fie eu.

București, martie, 2017