1.
Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale
fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Scriitorul de vocație este Alesul. Am
conștientizat foarte devreme acest lucru, încă pe vremea când nu eram mai mult
decât un fervent cititor. Profesoara mea de română din gimnaziu a mărturisit că
și-a dat seama că voi face carieră de scriitor citind comentariile mele la
cărțile citite. Obișnuiam să umplu caiete întregi de lecturi suplimentare cu
așa ceva, caiete din care camarazii mei împrumutau ce și cât pofteau căci aveau
de unde... Apoi, la 16 ani, după doi ani de chinuri cumplite, l-am trimis pe
tata să-mi scoată dosarul de la Liceul Energetic, unde intrasem fără voia mea,
și să mă înscrie la unul din cele două licee teoretice care mai rămăseseră în
Cluj, și anume la Ady-Șincai. Bietul s-a dus și numai el a știut ce umilințe a
îndurat de la conducerea școlii aceleia unde se înghesuia lumea să intre,
probabil că am fost primul și ultimul care a părăsit-o. „Vai de părinții care
nu ascultă de copii!” –
obișnuia să spună tata. Am dat vreo douăsprezece diferențe la tot
soiul de materii. O vară întreagă am studiat pe rupte geografie, istorie,
biologie, franceză și mai știu eu ce, dar nu mi-a păsat, atât de mare mi-a fost
dorința de a-mi urma calea. Știam că voi face Filologie și că voi deveni
scriitor, deși, după ce am intrat – cu greu! – la facultate, nu puțini dascăli
au ținut să-mi spună ritos că acolo se formează profesori iar nu scriitori. Am
predat și eu câțiva ani buni, dar recunosc că nu am fost un dascăl prea
conștiincios, în schimb cred că am devenit un scriitor bun...
2.
Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui
scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest
eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre
primele încercări literare.
Pe la 10 ani am simțit prima oară fiorii inspirației
(citeam deja de la cinci ani, am povestiti în altă parte cum s-a produs
minunea), ceva ca o fierbințeală a trupului, ceva ca un mic incendiu în creier.
Era în seara de ajun de Crăciun; casa era împodobită de sărbătoare, mirosea a
curat și a bucate alese; în odaia de zi ai mei trebăluiau încă la una-alta, în
timp ce în odaia dinainte noi,
copiii, tândăleam în jurul bradului frumos împodobit și el. Era cald și bine în
odaia dinainte a casei noastre gătită
de sărbătoare, iar eu am simțit pentru întâia oară mâna lui Dumnezeu pe
creștet... Am scris atunci dintr-una, într-un caiet studențesc primit în dar de
la soră-mea, cred, un poem care s-a întins pe căteva file. Curgeau strofele de
patru versuri ritmate și rimate, ca mierea de stup ori ca mustul iar eu mă
simțeam – cum altfel – în al nouălea cer. În iarna aceea am umplut caietul cu
texte de tot felul, inclusiv o piesă de teatru ale cărei personaje nu erau
oameni, ci animale, mi-aduc bine aminte. Umpleam caiete cu comentarii la
cărțile citite și adăugam texte noi la cele deja existente ori de câte ori mă
simțeam inspirat, de fapt, habar nu am dacă inspirația mă îmboldea la scris sau
eu o provocam străduindu-mă să eliberez frânturi din rostirea lăuntrică
incontinentă. Nu am arătat nimănui nimic, scriam în singurătate, adeseori o
tăiam pe câmp sau pe dealuri cu un carnețel și un creion în buzunar, țin minte cum într-o iarnă, eram deja în primul
an de liceu, m-a prins ninsoarea pe hotar, eu înotam pe arătura înghețată sub
pânza aceea de fulgi mari și deși, nu vedeai la doi pași, și mă simțeam ca
într-un templu deși încă nu-l citisem pe Baudelaire... Am scris dintr-una
cîteva poezii pe care le-am trimis la ziarul „Scânteia tineretului” care tocmai inițiase un concurs de Tinere condeie sau
așa ceva. O, ce emoții m-au cutreierat când mi-am văzut numele printre cei care
alecsandrinizau. Căci unii îl imitau pe Eminescu, alții pe Macedonski, iar o
seamă pe Bazil Alecsandri, ca niște mărunți epigoni ce eram. Apoi, am început
să cumpăr reviste literare; eram complet
debusolat citind poezie modernă, consternat, contrariat... Oricum, mi se părea
ceva de domeniul fantasticului, nu-mi puteam imagina c-aș putea scrie așa ceva,
sau măcar ceva asemănător. Apoi, am descoperit cenaclul „Echinox”. Eram printr-a unsprezecea când am
făcut cunoștință chiar cu liderul grupului, prietenul meu de azi Jean Pop. Mă
duceam la Filo, intram în sala unde se țineau ședințele, Ovidiu, mi se pare, mă
așezam undeva în spate și ascultam. Ascultam poemele citite de eroul serii
respective (nu știu de ce îl rețin doar pe Cistelecan, cu un soi de proze
lirice în maniera lui Mircea Ivănescu), apoi eram atent la comentariile unora
și altora, Jean Pop punând lucrurile la punct într-un mod admirabil. După ce am intrat la Filo, am
început să citesc sistematic poezie, critică de poezie, dar și cărți de
poetică/ poietică – deși cel mai mare câștig l-am avut descoperind poezia din
romanele Virginiei Wolf, sau din proza unor ruși precum Kuprin, Bunin,
Paustovski, de pildă – și uite așa s-a întâmplat minunea!... Am debutat în
„Echinox” prin anul trei, cred – 1974, carevasăzică – cu o pagină făcută
harcea-parcea de cenzură, mai precis de cenzorul vremii, latinistul Vasile Sav.
Ba, colac peste pupăză, mi s-a sugerat să scriu și un poem patriotic, altfel...
M-am chinuit o noapte întreagă să scriu așa ceva în sala de lectură a Căminului
Avram Iancu, unde locuiam, în celebra cameră 84, a echinoxiștilor, noroc cu
Viorel Mureșan, căruia i s-a făcut milă de mine și m-a ajutat să încropesc ceva
cu eșarfe aurorale și sonuri ancestrale.
Adevăratul debut s-a produs mai târziu, eram deja în armată, la
București, prin 1976, când am primit un exemplar din revistă, trimis de Jean
Pop, cu o pagină de poeme unde e de
mirare că au scăpat versuri ca acestea: vine
izul de muscărie/ leșietic-dulce ca foamea.
3.
Care a fost drumul până la prima carte ?
Debutul editorial s-a produs extrem de greu –
noroc cu același Ion Pop!, care îmi știa deja încercările, căci mă duceam
regulat la “judecată” – în 1981, cu volumul Un
munte, zi, apărut la Dacia, grație flerului și inteligenței lui Vasile
Igna, maestrul meu într-ale editării de carte de mai târziu. Inclusiv titlul cărții mele de debut l-a ales
Jean, preluând subtitlul unui poem din secțiunea finală a cărții. Eu propusesem
Maestrul n-a sosit încă, dar el m-a
sfătuit, pe bună dreptate, să nu le dau apă la moară cârcotașilor. Apoi am
făcut post negru vreo zece ani, căci nu am reușit să mai public nimic, deși
trimisesem propuneri la mai toate editurile care funcționau în țară în acea
epocă, nici nu aveam cum, eu refuzând să
fac și cele mai mici concesii de ordin ideologic, conjunctural etc. Mă
mulțumeam cu aprecierea unuia dintre dascălii pe care i-am respectat și iubit
în mod deosebit, și anume Mircea Zaciu, care obișnuia să mă încurajeze
spunându-mi “importantă e bucuria de a mai adăuga un rând valabil la cele scrise”, deviză în
care cred și acum. Adaug doar
că nu mai pot scrie – nu are nici un sens – în absența revelației.
4.
Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment
biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Am pomenit deja de Ion Pop și de Mircea Zaciu,
maeștrii mei, care au avut și generozitatea de a mă accepta ca prieten al lor.
Am pomenit și de „Echinox”,
un mediu literar în care coabitau pașnic personaje extrem de diferite ca
înzestare artistică, dar și ca mod de manifestare umană – orgolile, vanitățile,
prejudecățile, ticăloșiile, inclusiv, dominate fiind nu atât de voința de
literatură, cât de o o teribilă voință de afirmare prin literatură. Mă cam
îngrozea mediul acesta, drept care, la terminarea facultății, am vrut să fug, și
chiar am dispărut, retragându-mă într-un
colț de țară ca să-mi văd liniștit de vocația mea. Așa am ajuns în Maramureș, unde
am predat română, franceză, dar și limba poezească, la Moisei și Borșa. Acolo,
Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Ana. Grație ei am început să leg în poezie. Ea
m-a ajutat să mă nasc a doua oară. Nu degeaba continui să îi dedic poeme, știi
bine, fiecare carte a mea se încheie cu un ciclu de Poemele Anei, pe care le-am adunat într-o carte cu același titlu,
apărută în 2007, la Limes, desigur, unii și acum cred că este cea mai bună
carte a mea. Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, va apărea ediția a doua,
revăzută și mult adăugită. Să nu uit să o pomenesc pe Ioana Em. Petrescu, cu
care am studiat, pe întreaga durată a anului trei, cred, poezia lui Eminescu; a
fost cel mai teribil “antrenament” intelectual pe care l-am urmat, cu o
conștiinciozitate exemplară, în viața
mea, căci, săptămână de săptămână, am zăbovit în lumea lui Eminescu, și am
gândit în marginea gândirii acestuia, conduși de hiperlucida inteligență a
dăscăliței noastre, am ars pe rugul literaturii, cum am scris oarecândva,
neexagerând o iotă, fără alt câștig decât acela de a ieși ceva mai puțin
ignoranți, ceva mai știutori, ceva mai șlefuiți spiritual, ceva mai apți de a
urca muntele... Nu a fost decizia mea de a mă muta în preajma Muntelui, am spus
că eu doream să mă retrag la o margine, chiar dincolo de marginea marginii, se
pare că destinul a mijlocit acest lucru.
5.
Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare
problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Există o deosebire fundamentală între putere și
autoritate. Puterea este discreționară; autoritatea e dobândită. Puterea este și
ea dobândită prin votul celor ce se prezintă la urne, al majorității, dar,
înșfăcată de inși rapace, cum se
întâmplă de obicei, se întoarce cel mai adesea împotriva acesteia, autoritatea
însă este dobândită prin excelența în domeniu și se răsfrânge benefic asupra
societății. Nu am fost în bune relații niciodată cu puterea, în niciuna din
manifestările ei. Poate și de aceea am rămas un marginal. Poate și de aceea fac
apologia locului secund și al secundarului. Scriitorul nu e doar un
profesionist al scrisului, în patria română, țară de eroi, el trebuie să fie și
propriul agent literar, ba chiar și un bun negustor, ca să nu mai vorbim că,
neputând supraviețui din scris, e nevoit să aibă o slujbă, măcar; a fost o
vreme când aveam chiar două-trei slujbe, plătindu-mi, onest, taxele și
impozitele… Pe de altă parte, o bună zonă din literatura mea are puternice
accente sociale. Am topit acolo și furie, și revoltă, și angoasă, și
exasperare, și dezamăgiri, și dezolare, și iluzii, și frustrări, deși am fost
și am rămas un sceptic perfect conștient că nici
o metaforă n-a schimbat soarta omenirii și că cea mai bună simfonie tot vântul a compus-o.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
Literatura română postdecembristă este de o
bogăție și o diversitate uluitoare. Sigur că se publică și multe cărți de valoare
îndoielnică. Adevărul este că aproape nu există carte unde să nu dai măcar
peste un pasaj inspirat, un vers nemaipomenit sau măcar o sintagmă norocoasă… Și
au apărut destule cărți foarte bune, dacă nu chiar capodopere, care ar merita
să fie traduse și promovate după toate regulile unui marketing eficace. E
drept, poate că nu există încă o formulă de roman profund inovatoare și care să
poarte o marcă românească, inconfundabilă, dar, cel puțin poezia română e mult
peste ceea ce se scrie dincolo. Din păcate, cine mai mizează, în zilele
noastre, pe poezie? Ar merita, desigur, ca statul român să facă mai mult pentru
promovarea culturii române, dar sunt atâtea alte urgențe, încât aproape că e de
prisos a insista. Și ar merita, desigur, ca aceia aleși să o promoveze, să nu
aibă ochelari de cal. Dar cultura a devenit ultima roată la căruță. Iar cei ce
decid sunt niște bieți funcționari.
7.
Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent... Pe când o nouă carte?...
Ilusterez tipul gidian al scriitorului, în sensul
că am știut, de la început, ce voi face. Mai precis, am știut exact ce mi-e
menit să fac și să dreg într-ale literaturii, am avut intuiția domeniului meu. Dacă vei avea curiozitatea să afli ce vreau
să zic cu asta, deschide prima mea carte și vei vedea… Scriu, carevasazică cu
program, ceea ce nu însemnă că viața nu mi-a oferit destule surprize. Programul
inițial s-a îmbogățit pe parcurs, în sensul că, pe măsură ce domeniul meu s-a
extins, au mai apărut ici colo, câte un puț sau un turn, după cum, nu o dată,
am trăit spaima că Dumnezeu îmi va lua harul, sau chiar uluirea că mi l-a suspendat.
Sunt pe cale de a definitiva al doilea volum din
ceea ce va fi a doua trilogie peteniană, și anume Poemele ligure. Primul volum se chema Catedrala din auz, acesta se va chema Nerostitele (roman), iar al treilea nu mă întreba cum se va chema
căci n-aș fi în stare să-ți spun, deși cred că bănuiești, dragul meu prieten
Petruț Pârvescu… Și pun la cale reeditarea celeilalte trilogii – Cartea de la Jucu Nobil, care va purta
titlul pe care i-l menisem de la bun început, adică Transilvania.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri,
selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă
reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Când e vorba să aleg un singur text din
multitudinea celor scrise cu convingerea tare că sunt extraordinare cu toatele,
de regulă mă opresc la acesta:
PĂRUL
sau
ÎNFLORIREA NODULUI
a fost primul război
mondial
bunicul a fost rănit
la un picior în primul război mondial
a fost al doilea război
mondial
unchiul Petru nu s-a
mai întors din al doilea război mondial
bunicul a murit în al
zecelea an de pace
feciorul unchiului
Petru a sădit un păr
în cer a înflorit un
nod
pe pământ m-am născut
eu
pe mormântul bunicului
au înălțat o clopotniță
unchiul Petru murea
împușcat cădea prizonier se aciuia
pe lângă o gospodărie
în Rusia
vărul meu a devenit
fratele meu cel mare
părul creștea numai în
sus ca o flacără verde
în cer înflorea alt
nod
pe pământ se năștea
sora mea
clopotnița de pe
mormântul bunicului a fost mutată
în turla bisericii
unchiul Petru murea
împușcat cădea prizonier se aciuia
pe lângă o gospodărie
în Rusia
fratele meu cel mare căuta
bucăți de lemn în podul școlii
din sat ori tăia crengi pe marginea drumului către Castel
crengi cărora învăța
de unul singur să le dea chip
părul creștea atingea
cu vârful miezul de sâmbure de caisă
al ploii
în cer înflorea alt
nod
pe pământ se năștea
fratele meu cel mic
bunicul murea din nou
într-un caiet de compuneri
unchiul Petru murea definitiv precum bunica
precum
ceilalți bătrâni ai
locului
fratele meu cel mare
deprindea meseria dansul mersul pe
motocicletă acordeonul
și singurătatea la oraș
părul scurtat de mai
multe ori se încăpățâna să crească
numai în sus
securea în preajmă
pândea
în cer alte noduri
înfloreau
și se ofileau repede
e o zi de lucru pustie
vântul prin grădini și
pe uliți
vântul sună monezile
prunilor merilor viței de vie
în grădini și pe uliți
e somnul în care aș
putea să decad
dacă părul nu ar fi
plin de păsări și de fructe
în cer a înflorit alt
nod
pe masa mea de lucru
se află o pară începută
are miezul roșu cu alb
roșu cu alb îi e miezul
ianuarie, 2018, Cluj Napoca
Mi-a plăcut tare mult. Felicitările mele.
RăspundețiȘtergere