Ion Munteanu

O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist – un roman fabulos

Editura Eikon din Bucureşti, prin inimosul ei manager Valentin Ajder, ne-a surprins în anii din urmă cu apariţii dintre cele mai incitante, în primul rând din perimetrul gândirii filosofice şi al reflecţiei istorice, al spiritualităţii creştine şi al cercetării medicale, dar şi al disciplinelor lingvistice, psihologice, biologice etc., manifestând o generoasă deschidere faţa de cercetătorii români, mulţi dintre ei tineri şi foarte tineri. Este o editură cu porţile deschise, asemenea unei adevărate citadele a Spiritului care promovează valoarea, indiferent din ce domeniu vine ea, inclusiv din zona creaţiei poetice, a prozei scurte şi a romanului autohton, şi îi încurajează pe creatori, ceea ce o face foarte căutată şi apreciată. Un bun naţional, aş zice, un pilon solid al culturii româneşti de care aveam atâta nevoie în această perioadă confuză, când până şi literatura se face şi se promovează pe criterii clientelare.

Romanul lui Ion Munteanu, O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist (484 pagini!), lansat în noiembrie 2017 de Editura Eikon la Târgul de carte „Gaudeamus” din Bucureşti, intrigă pur şi simplu atât prin titlu, trimiţând la înlănţuirea fabuloasă de basme arabe, cât şi prin recomndările elogioase de pe coperta a patra. Pentru că iată ce spun despre ea trei scriitori oneşti, pe care nu-i poţi acuza de nici un fel de partizanat: Cornel Mihai Ungureanu – ,,Un roman senzual și fermecător, o împletire de povești care se revarsă tainic una într-alta, într-un parcurs plin de suspans. Ion Munteanu construiește cu minuțiozitate de arhitect un basm modern care te prinde în vraja lui subtilă prin varietatea locurilor și a personajelor, datorită strategiilor seducției (jocul – cu înaintări și frâne – al dorinței), a descrierilor captivante și a miracolului gesturilor mici, dar mai ales prin vibrația voluptoasă a misterului și prin savoarea acumulării unei tensiuni ce se va risipi abia în scena finală”. Nicolae Marinescu – ,,O mie şi una de femei. Amintirile unui hedonist este un roman scandalos. Scandalos de bun. Este asemenea unei perechi de cătuşe de care, repede, ai dori să scapi. Şi totuşi, nu ai dori...” Florea Miu – ,,Erotism şi tragic, acestea ar fi coordonatele dominante ale cărţii. Romanul prezintă viaţa deloc idilică a unui muzician care a ales să părăsească România la începutul anilor şaptezeci ai secolului trecut, reconstituită din amintirile acestuia de către biograful său, un alter ego al scriitorului. Relatarea, desfăşurată la interferenţa mai multor planuri epice, surprinde scene captivante, multe de ordin sentimental ori atinse de un erotism pronunţat, în drumul artistului spre glorie. Un roman modern, tulburător, de factură existenţialistă, ce se construieşte prin închideri care sunt tot atâtea deschideri, în alte planuri. Un roman alcătuit din mai multe romane, în definitiv din întrepătrunderea unor destine unice, deseori absurde. Azilul de bătrâni din nordul Franţei, supranumit ,,Pension”, unde supravieţuieşte maestrul muzician, este locul de unde pornesc şi unde se readună poveştile acestei cărţi cu final tragic, aşa cum pare a fi, îndeobşte, condiţia umană.”

Cartea te atrage şi prin eleganţa copertei, editorul alegând să o ilustreze cu o sugestivă pictură a lui Fabio Fabbi (un excelent pictor italian, din categoria aşa-zişilor pictori orientalişti, care a murit în anul 1946), dar mai ales prin tipul de scriitură, ceea ce-l captivează pe cititor încă de la prima pagină. Autorul alternează frazele elaborate, de expresie desfăşurată, asemenea muzicii wagneriene, cu exprimări metaforice, dar de o densitate tulburătoare. Poveştile, multe, terifiante, se derulează prin faţa ochilor ca adevărate secvenţe cinematografice. Destine insolite, marcate de căutări şi de chemări spre inefabil, multe încărcate de dramatism, se întrepătrund pe un conţinut spaţio-temporal întins, atingând ţări din Europa, Asia, Africa şi America de Nord, pe parcursul a câtorva decenii.

Personajul principal, un dirijor cu origini româneşti, ne plimbă prin locuri insolite, fiind protagonistul unor întâmplări senzaţionale, multe cu încărcătură psihologică profundă. Este interesant că, pe parcursul cărţii, în timp ce până şi cel mai mărunt personaj poartă un nume (vezi Măriuţa, slujnica din casa unchiului său, cu care muzicianul în devenire are o scurtă aventură amoroasă!), maestrul muzician este, cumva, anonim. Din motive care ne scapă, deşi ne este prezentat întregul lui traseu existenţial, de la urcarea pe ,,scena vieţii” şi până la părăsirea ei într-un azil de lux din nordul Franţei, deşi îl cunoaştem în cele mai intime gânduri şi manifestări, inclusiv din decentele şi mai puţin decentele lui aventuri erotice, eroul cărţii nu are nume. Nedumerirea noastră este cu atât mai mare cu cât în roman apar sau se vorbeşte despre personaje reale, de la Celibidache la Dinu Lipatti, de la Carlos Kleiber la Lorin Maazel, de la Roberto Benzi la Zubin Mehta...

Fuga din România comunistă şi escaladarea zidului Berlinului (în condiţii încă neelucidate, ajutat de o misterioasă femeie „care s-a îndrăgostit de mine”!) îl expun pe tânărul muzician multor riscuri, eşuarea ameninţându-l ani la rând, până reuşeşte să obţină, cu ajutorul impresarilor internaţionali („mercenari autentici”), contracte onorabile, apoi să se impună ca o valoare incontestabilă. Călătoreşte în toată Europa, dirijând marile ei orchestre, dar şi pe alte continente, ocupă o catedră de specialitate la un conservator renumit, îşi mută domiciliul din Germania în Franţa, apoi în Spania şi Turcia, pentru a reveni în Franţa, nu doar ca dirijor invitat al vreunei mari orchestre. În acest interval, se căsătoreşte şi divorţează de câteva ori, are numeroase aventuri cu femei mai mult sau mai puţin potrivite („cadouri ale muzicii”), este suspectat şi reţinut (în Germania Federală) pentru... terorism, reuşeşte să viziteze România comunistă cu paşaport străin, suferă un accident vascular şi ajunge într-un stabiliment medical de lux, din nordul Franţei, repartizat unui medic român (doctorul Cristian, „prietenul nebunilor”).

Un personaj tragic este Irene, puştoaica de şaptesprezece ani atrasă de muzicianul cu faimă internaţională care revine deseori, după 1990, în România, de data aceasta să concerteze cu orchestre ale marilor oraşe din întreaga ţară. După ce-şi încheie cursurile liceale, tânăra violonistă îl însoţeşte pe dirijor în Europa occidentală, unde are o serie de concerte, sub bagheta maestrului, dar dispare fără urmă. Aici romanul capătă un filon poliţist, fiind meritul ziaristului (un alt personaj al cărţii, care se angaljează să-i scrie muzicianului monografia) de a-l face să vorbească, târziu şi greu, scoţând la lumină lucruri terifiante. În căutarea gloriei, muzicianul nostru se dezumanizează încetul cu încetul, ajungând să se folosească de muzică numai pentru atingerea poftelor lui... hedoniste, şi nu să slujească muzicii, cu dăruire, aşa cum s-a angajat să facă.

La „Pension”, azilul de bătrâni unde îşi trăieşte ultimele zile, maestrul se intersectează cu personaje dintre cele mai bizare: foşti demnitari francezi, medici psihiatri care ajung colegi de suferinţă cu foştii lor pacienţi, sculptori renumiţi, bancheri şi armurieri din toată Europa al căror nume încă mai dăinuieşte pe sediile firmelor lăsate copiilor, nepoţilor sau amantelor lor. Cu toţii atinşi de unele infirmităţi sau doar de bătrâneţe, ei încearcă uneori să întoarcă timpul înapoi, convinşi de consistenţa cardurilor din portofele, şi să aducă pe furiş femei în „Pension” , de cele mai multe ori doar pentru a-şi bucura privirea de frumuseţea lumii.

Cu totul remarcabil este un alt personaj feminin, o fostă Miss Franţa, şi ea pacientă a stabilimentului din Normandia de care până şi medicii se îndrăgosteau. Este ultima iubire (neîmpărtăşită) a eroului nostru aventuros, maestrul dirijor Fără Nume, înainte de a avea acea vizită a misteriosului personaj adus de valurile oceanului...

                                                                                    Petruţ Pârvescu