Constantin Voinescu

        

Recuperarea memoriei, înainte de toate, dintr-o perioadă mai veche dar şi mai nouă a existenţei noastre, m-a determinat să întreprind acest demers. Scopul lui este, mai ales, unul de introspecţie, de re/descoperire, a acelor zone mai mult sau mai puţin cunoscute din biobibliografia unor scriitori contemporani... Cum scriitorii, oamenii de cultură în general, s-au dovedit a fi în toate timprile avangarda prospectivă, credem că, în condiţiile de astăzi, o mai bună înţelegere a fenomenului literar nu poate fi decât benefică...

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cred că termenul scriitor, cu rădăcini latine (scribere), a suferit o degradare semantică de la definiția de dicționar „autor de opere literare; prozator, poet, dramaturg.” Nu mă refer la echivoca, dar tot mai des întâlnita sintagmă „scriitorii și poeții”, și nici la noimele mai vechi ale vorbei, „funcționar de cancelarie” sau „persoană în slujba domnitorului, care îndeplinea funcția de secretar; diac, logofăt”, ci la tâlcul său actual raportat la alt termen – operă (literară). Așadar, cu o operă, a cărei valoare literară a fost confirmată de critici profesioniști, nu conjuncturali și autodidacți, a cărei importanță a fost întărită de publicarea în reviste literare, ele însele cu valoare națională confirmată, care a trezit interesul la târgurile de carte și a fost cumpărată de cititori avizați, tălmăcită, eventual, în alte limbi, tot de profesioniști, nu de vecini plecați la cules de căpșune – cu o asemenea operă deci, te poți numi scriitor. Premiile contribuie și ele, desigur, la consolidarea noțiunii de operă literară, dacă sunt acordate doar pe criterii de estetică literară și din rațiuni de valoare intrinsecă.

Cât privește destinul, lucrurile sunt mai complicate, fiind vorba, de astă-dată, de atitudine proprie: crezi în destin sau nu. Latinii numeau soarta fatum, iar vechii greci – moira – de unde și moirele sau ursitoarele, decidente asupra destinului oamenilor. Și nu doar antichitatea greacă și latină accepta ideea că soarta este hotărâtă de o forță supranaturală, căreia omul trebuie să i se supună necondiționat, ci și  majoritatea religiilor creștine, care  cred în predestinație, precum și cele asiatice sau mitologia nordică. Spunem deseori despre un scriitor că are har, ajungând astfel tot la destin, pentru că harul nu este nimic altceva decât grația divină acordată omului. Demitizând noțiunile, acceptăm că un scriitor este un om cu aptitudini, cu o înclinare înnăscută sau dobândită, cu vocație, cu predispoziție, într-un anumit domeniu creator, cel artistic, în cazul nostru.

Dar talentul, sau cum vrem să-i zicem altfel, nu este suficient pentru a-ți contura o opțiune. Talentul trebuie confirmat de un diagnostic estetic competent, talentul trebuie prelucrat, șlefuit, prin așezarea lui pe baze culturale trainice, cum altfel decât prin lecturi formative, profunde, continue, nicicând sfârșindu-se.

De aceea am încă dubii asupră-mi, privind copleșitoarea calitate de scriitor. Nici măcar apartenența la uniunea de breaslă nu este edificatoare pentru noțiunea pusă în discuție, pe lângă autenticii scriitori de acolo strecurându-se onctuos și valori incerte, confuze. Până la urmă, tot timpul este cel care îți confirmă parcursul numit destin sau nu, harul, numit talent sau vocație, produsul literar numit operă sau maculatură.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori arbitrar, momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Eu nu mi-am propus să devin scriitor și nici nu am certitudinea că am devenit. Am ales în 1962, la absolvirea Liceului „Nicolae Bălcescu” din Pitești – azi redevenit „I.C. Brătianu” -, dintre facultățile de Ziaristică, Drept, Actorie, Filologie, pe ultima, absolvită în 1967, în Timișoara natală, unde profesori mi-au fost lingviști iluștri, precum Gheorghe Ivănescu, Gheorghe Tohăneanu sau istorici literari, folcloriști și critici, precum Eugen Todoran, Ovidiu Bârlea, Deliu Petroiu etc. Ca student la Litere mi-am exersat condeiul, mai ales în presă, exercițiu pe care l-am continuat constant după absolvire, în ziarele și revistele din Pitești, Craiova și Slatina, unde m-am stabilit în 1975. O bună colaborare am avut o vreme cu Studioul Teritorial de Radio – Craiova. Pe lângă reportaje, portrete, interviuri am strecurat și câte o proză scurtă, trecând astfel cumva pragul dinspre gazetărie spre literatura belestrică. Am mai fost inclus și în niște antologii literare de importanță mai mult zonală. Debutul propriu-zis, editorial deci, s-a produs în 2002 cu o carte „Dau cuvântul și stau jos”, pe care am început să o scriu pe la sfârșitul anilor ´80, și care aduce în prim-plan perioada colectivizării forțate a agriculturii într-un sat sud-argeșean cu activistul de partid de atunci în rolul principal. „Bomba lui Țeparu”, în 2004, a fost o replică în actualitate a vremurilor și oamenilor din „Dau cuvântul...”. Au urmat, în 2008, o carte de portrete literare ale unor personalități culturale și artistice locale și un volum de proză scurtă umoristică (2011), „Facă-se voia Ta!”. Pentru că, ocazional, am scris epigrame și chiar câte un poem, în registru ironic, le-am adunat, și pe acestea, în cele două volume din 2012 și 2013, „Țepigrame” și „Sărutul interzis”. Tot în 2012, am publicat romanul „Teleleu prin Europa”, fals jurnal de călătorie, în care satirizam apucăturile mioritice ale românului de rând, ajuns, în sfârșit, turist în Occident, iar în 2014, o carte despre care cred că mă reprezintă cel mai bine, „Mai mult ca trecutul”, o carte a generației mele – cea care a traversat de la un cap la altul perioada 1944-1989. Am așezat, în 2015, cronicile literare despre cărțile unor olteni în volumul „Scriitori din Olt”, după care au urmat cele trei cărți „Like Gramatica (2016), „Agramatica” (2018) și „Din vorbă-n vorbă” (2019) – cu preocupările mele privind scrierea și rostirea corecte în limba noastră cea de mumă.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?   

Prima carte a fost în 2002, destul de târziu, dar cred că abia atunci s-a împlinit pentru mine sorocul erupției unor acumulări sistematice, îndelungi, neîntrerupte, formative, fără de care nu te poți încumeta să pui mâna pe condei sau pe tastatură, mai nou. Așadar, drumul oricui spre carte, și se scriu destul de multe cărți azi, trebuie să fie pavat cu lecturi ample și profunde, cu o cultură solidă.

 4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Eu sunt profesor de limba și literatura română, cu formația intelectuală începută într-o facultate de profil și consolidată la catedră, unde am continuat asimilările și procesarea acestora, spre a fi transmise, sub formă de esențe, mai departe. Așa că parcursul meu formativ se cuprinde între torna, torna, fratre și poeții douămiiști, și vrând-nevrând am încercat să țin pasul cu evoluția literaturii, să citesc ceea ce am considerat că este reprezentativ, să nu-mi permit selecții subiective, cum pot face, desigur, intelectualii ceilalți, nelegați de profesia de dascăl de limbă și literatură română. Abia când m-am încumetat să scriu eu însumi, a venit selecția necesară, în funcție de subiectivele mele preferințe estetice. Și de fiecare dată, înainte de a încredința tiparului vreuna dintre scrierile mele, am sondat opinia unor prieteni avizați, care mi-au confirmat că ceea ce fac se numește totuși literatură. Mai departe nu prea m-a mai interesat altceva: să răzbat prin hățișul literar dincolo de mine, să atrag, într-un fel sau altul, atenția asupra mea, să particip la concursuri în mare parte mincinoase, să dau, altfel spus, din coate. M-au influențat, stilistic mai ales, romanele lui José Saramago, dar n-am rămas departe nici de fascinantul roman sud-american (Gabriel García Márquez, Mario Vargas Llosa, Julio Cortázar, Aleho Carpentier, Roa Bastos, Ernesto Sábato, Isabel Allende etc.) de cel nord-american (Philip Roth, Saul Bellow, J.D. Salinger, Paul Auster etc.), de europenii Milan Kundera, Saša Stanišić, António Lobo Antunes etc.), de japonezul Murakami. Cred că cei de sus, alături de românii pe care nu-i mai înșir și de clasicii universali au constituit fundamentul cultural de pe care, la un moment dat, m-am încumetat să scriu.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Termenul conștiință are obârșii latine, con scientia, purtând noima de cunoaștere, ceea ce înseamnă că, psihologic vorbind, ea este un mijloc de cunoaștere a lumii din lăuntrul meu și din afara mea, prin care mă adaptez mediului, dând întâietate acțiunilor planificate, gândite, nu celor instinctuale. Vrând-nevrând, tot la cunoaștere ne-am întors, cunoaștere fără de care nu poți fi scriitor, necum, politician, căci politicul se trage, după cum se știe, din vechiul grecesc politikós< pólis, oraș, legat deci de cetate și de cetățenii ei, politicul fiind definit drept știința și practica de guvernare a unui stat. Dacă arta, cultura sunt date în administrarea unor politicieni cărora tocmai cultura, instrucția le lipsesc, ce rol benefic mai poate avea politicul, în raport cu conștiința artistică, vie, autentică, producătoare de valori spirituale ? Ne întrebăm de ce este năpădită cetatea de impostori, de false valori culturale, de grafomani și semidocți cu ifose de creatori ? Pentru că nu de puține ori chiar politicul le încurajează prin confiscarea unor manifestări artistice tradiționale și autentice în folos electoral, înlocuind arta cu micii, poezia cu berea, obiceiul străbun cu șușaneaua. Iar impostorii, falsele valori, ies în față, se gudură pe lângă puternicii zilei, fac temenele și sunt răsplătiți pe măsura serviciilor aduse politicului, nu cetății. De aceea oameni cu gândirea liberă, intelectualii autentici se retrag, din păcate, din calea puhoioului de farsori, șarlatani, potlogari, coțcari, impostori, care băltește în cetate, zăgăzuit de politic. Iar dacă vreunul are tăria să iasă în față, el este repede eliminat din joc de politicul impostor și grotesc, cum s-a întâmplat, de pildă, la Piatra-Neamț.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Există o zonă de valori autentice care asiguă continuitatea literaturii române, în buna ei tradiție, precum și evoluția ei în forme artistice concordante cu vremea noastră. Aș zice că, mai degrabă, există o sferă înaltă și închisă (nu la Uniunea Scriitorilor mă refer) în care se pătrunde foarte greu, un cerc de critici, scriitori și reviste de mare exigență, ceea ce nu e deloc rău, dacă pe acolo n-ar adia, câteodată, și spiritul de gașcă. Există și un perimetru, larg permisiv, de literatură curentă, autodidactă, de mase, i-aș zice, susținută de internet, un fel de porto franco, unde nu-ți trebuie dovezi ferme de autenticitate, ci doar postări în nume propriu, cărțulii cu tiraj de buzunar, cronici sau prefețe semnate de critici de conjuncură, publicate, fără filtru critic, în reviste lipsite de relevanță literară. Ca să nu mai lungesc vorba despre acele concursuri, festivaluri, șezători, ateliere etc. care numai criterii valorice nu au la baza ființării lor.  Se scrie, nu sunt primul care o spun, mai mult decât se citește. Se imită, se mimează, se copiază, se ignoră în numele unui așa-zis modernism (sau post-postmodernism) orice norme, de la cele de ortografie la cele de prozodie și de construcție lirică novatoare. Sigur că aceste produse cu pretenții artistice nu vor trece bariera vremii, dispărând subit în neantul din care s-au zămislit.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Timpul pentru creație vine atunci când rezervorul spiritual este plin, iar combustibilul cultural trebuie ars, transigurat artistic în forme proprii, originale. Se spune că poezie se scrie la tinerețe, vârsta iubirii și a marilor visări, a elanului juvenil greu de stăvilit, iar roman – la maturitate, vârsta marilor acumulări culturale și a unei bogate experiențe de viață. Rabindranath Tagore a scris, la vârsta de opt ani, prima poezie în metrică populară bengaleză, iar mai târziu cu câțiva ani – primul poem de mare amploare –, Eminescu debutează în 1866, la numai 16 ani, iar Borges scria poezie și la 85 de ani. Nu cred că există o anumită vârstă a creației, ci doar a acumulărilor, a căror lavă incandescentă erupe la un moment dat. Aceasta este, repet, condiția fundamentală, însoțită, desigur, de talent, de har. Dar și talentul acesta poate fi irosit dacă nu i se dă un sens, dacă nu se împlinește într-o formulă estetică, de preferat novatoare, originală, particularizată, dacă nu găsește limbajul artistic adecvat.

Lucrez, în prezent, pentu că întrebați, la revista OLTART, din păcate, singura revistă de cultură din urbe și din județ, ajunsă la numărul 28, în cei opt ani de apariție trimestrială neîntreruptă. Am reușit, datorită susținerii financiare necondiționate de către Editura HOFFMAN, dar și datorită colaboratorilor noștri locali și din țară, să ne impunem în peisajul cultural național, să menținem un standard de exigență și probitate artistică ridicat. Într-o vreme a indiferenței oficiale față de cultură, față de adevăratele valori culturale, într-o vreme a șușanelei electorale și a „ticăloșilor”, cum îi definea cândva monșer pe șarlatanii politici. Altminteri, mă gândesc la câteva reeditări, la un Dicționar al scriitorilor din Olt, la o nouă carte despre limba noastră cea de mumă, la un volum de proză scurtă satirică. Dacă timpul va avea, desigur, răbdare.

Fragment din „Dau cuvântul și stau jos”:

Pe Tilă îl damblagise, îi luase o mână, un picior şi gura, asta era mai rău că-i luase gura, nu mai putea să vorbească, doar gândul nu i-l luase, îi rămăsese întreg ca înainte, i se părea chiar că e mai ager, acuma ce era să facă, trebuia să se împace cu situaţia, nu mai vorbea, dar gândea, gândea mai mult şi mai bine, n-avea încotro.  De ce mă damblagi aşa din senin, gândea Tilă, se dusese şi el ca tot omul dimineaţa după casă, avea şi privată, dar era tocmai colo în grădină, lângă şira de paie, cam departe, nu merita să te duci pentru orice, se dădea ici după casă, făcea ce făcea şi îşi vedea de orătănii, n-apucă să se desfacă la izmene că simţi mâna moale, nu-l mai ajuta deloc, şi piciorul, ăl drept, parcă nu mai era al lui, vru să strige,  degeaba, nu putu să scoată o vorbă, ce-a mai fost nu mai ştie, când s-a trezit, era lungit pe prispă, a lui îl jelea, acuma îl jelea, se da de ceasul morţii, bă, a dracului lume, se gândi Tilă, ia uite la ea cum se topeşte de dorul meu şi ieri nu-i ajungeau Dumnezeii să mă ocărască, că lua-te-ar, că da-te-aş, că fire-ai, că lovi-te-ar damblaua, că arde-te-ar focu, că alege-s-ar praful, că n-ai mai apuca, că n-ai mai vedea, că cutare, că nu ştiu ce, până n-a terminat ea tot ce avea în guşă n-a tăcut şi, uite, dintre toate, s-a prins asta cu damblaua, îl lovise damblaua aşa cum a vrut ea aseară, de ce mai jelea degeaba, n-a vrut ea aşa? Tilă ar fi încercat să-i spună ceva, dar nu putea, se uita la ea cum îşi şterge ochii cu colţul dermelei şi îşi frânge mâinile ca pe nişte lipii coapte pe plită, ce-ai, fă muiere, îi zise în gând, eşti năroadă, nu vezi că s-a-mplinit vorba ta, acum taci şi vezi cum te descurci cu ăle vite, femeie proastă,  de ce s-o fi grăbit cu blestemul, barim să fi trecut săptămâna asta, să fi apucat să fete vaca, dup-aia putea să-l blesteme cât voia, până duminică făta, a-mplinit sorocul de o săptămână, dacă făta vineri, l-ar fi putut blestema  sâmbătă seara  sau duminică după ce mâncau, dar aşa, nu vezi, l-a blestemat fără să se socotească  şi ea, bă, cum e bine, cum nu e bine. Lasă că are şi el timp destul acum pentru aşa ceva, dar oricum nu e bine să te pripeşti, se mai necăjeşte şi muierea, că d-aia e muiere, trebuie însă, întotdeauna, întâi să stai şi să te gândeşti, bă, ce fac eu? Barim, dac-ar fi putut să vorbească, i-ar fi spus ce să mai facă, ce să mai dreagă prin bătătură, purceaua aia e-n călduri, trebuie dusă la vier, nu poate nici să scrie, că ar fi scris pe un petic de hârtie, fă muiere, ia purceaua dindărăt  şi du-o la vier, la vieru lu Fâc s-o duci, o laşi acolo o zi, două, nu te pripi cum te-ai pripit cu blestemul, ai răbdare măcar acum, iei şi o tăgârţă cu boabe să aibă ce mânca vierul, ea nu prea mai are poftă, dar vierul omului trebuie să mănânce şi să bea, altfel n-are tragere de inimă să îţi muncească ce-i dai de muncă şi îţi face lucru de mântuială. Ăsta, vierul, nu bea, dar boabe mănâncă, nu se încurcă, mai dă un ocol, mai roade două-trei boabe, îşi mai face meseria, iar mai roade, ştia Tilă că nu o dată fusese cu purceaua la vier, băgase bine de seamă, n-o lăsase niciodată singură, stătuse acolo să vadă cu ochii lui ce şi cum, nu de alta, dar o păţise odată, când purceaua  se întorsese,  nu prinsese purcei,  a trebuit s-o dea din nou, în loc să-i fete când se topea zăpada pe Coasta Mică, îi fătase de Sfântul Ilie, îşi stricase rostul de purcei, cum să-i spuie acum ăsteia a lui ce să facă cu vaca, ce să facă cu purceaua, n-avea cum, că-i luase gura. I-o luase, i-o luase, cu cine să te iei de piept, n-aveai cu cine, n-avusese el nici când îi luaseră boii la colectiv, dar acum, stătea tot pe prispă şi atunci şi zicea, bă, parcă mi-a luat mâinile, pe amândouă mi le-a luat, n-am boi, n-am mâini, acum chiar îi luase o mână cu adevărat,  e bine că tot i-a mai rămas una, nu i le luase pe amândouă  ca pe boi, să-i fi lăsat barim unul, p-ăl de hăis, îl înjuga cu vaca, îl otâncea, să tragă el mai mult, până îi făcea vaca un viţel şi completa boii la loc. Pe urmă veniseră şi îi luaseră două pogoane, ăle din Tăietură, că intrau în perimetru, i le luaseră şi p-astea, ce era să mai facă, la toţi le luase, unii se înscriseseră cu ele, el – nu, că, bă Tilă, dacă nu te-nscrii, nu-ţi dăm altele, n-avem unde sau, dacă vrei, îţi dăm colo la Râpa Roşie, unde s-a bătut Cristos cu turcii, Cristoşii mă-tii, Dumicat, mi-ai luat două pogoane de pământ, ăle mai bune, mi-ai luat picioarele, p-amândouă mi le-ai luat, m-ai lăsat olog, olog m-ai lăsat, să ştii. Acum, de bine de rău, tot mai avea un picior, ăl stâng, până şi Dumnezeu este mai milos decât ăştia, nu-ţi ia tot, îţi mai lasă măcar unul, ăştia nu, ai doi boi – dă-i încoa, ai două pogoane de pământ – dă-le încoa, cu gura era mai rău că n-o avea decât p-asta, şi i-o luase, poate i-o da-o înapoi, i s-o face până la urmă  milă  şi lui Dumnezeu de muierea  asta cu care nu poate să vorbească, o auzea cum se roagă, pupa-ţi-aş tălpile, Doamne, iartă-l, auzi, se gândea Tilă, tot pe mine să mă ierte, ea mă blesteamă şi să mă ierte Dumnezeu tot pe mine, iartă-l Doamne, că l-ai pedepsit rău de tot. A dracului muiere, ieri pe vremea asta se ruga să-l damblagească şi azi dacă văzu că aşa e, se roagă să-i dea gura înapoi, păi şi cu Dumnezeu nu mai ştii ce să crezi, prea se ia după gura oricui, dacă e Dumnezeu,  să fie Dumnezeu, că el le vede, domle, şi le aude pe toate şi să nu se mai uite în gura uneia ca muierea asta a lui care nu ştie ce spune, numai lui Dumicat, dacă-i spui, bă Dumicat, ştii ce-a zis Gugiuman de tine, că eşti prost ca noaptea şi că te-ai înscris în partid cu toate leprele astea la un loc, fiindcă nu-ţi vine să munceşti, eşti leneş, nu sărac şi proletar, cum îţi place ţie să spui, n-ai cumpărat şi tu toată viaţa barim un petic de pământ să aibă ce să-ţi ia ăştia şi ţie şi să fii în rând cu lumea. Dacă apucai să-i spui lu Dumicat aşa, nu mai scăpa Gugiuman nebelit de viu, dar ia s-o fi întors-o şi să-i spui altminteri, auzi, bă Dumicat,  ce-a zis Gugiuman,  că om deştept ca tine n-a văzut de când mă-sa l-a făcut şi dacă nu erai tu şi Gheorghiu-Dej ne-am fi esploatat unul de către altul până nu mai rămânea nimic de noi, ne ducea pe toţi colo-n deal la Puţu-sec numai piei şi ciolane, pe când aşa, alt viitor ni se croieşte, eh, ia să-i fi spus aşa, că, dacă nu ajungea Gugiuman socotitor la colectiv, uite, să nu mai îmi ziceţi mie Tilă. A lui o ţinea într-un jelit, ce-i făcuşi, Doamne, ce-i făcuşi, că rău mă mai pedepsişi, auzi vorbă, pe el îl damblageşte, se gândea Tilă, dar nu putea să spună, şi ea e pedepsită. Şi dac-o fi aşa, ştia ea, muierea  asta, ce ştia, o să-i fie greu, ce crezi, ea întreagă şi el damblagit, după casă n-are cum să se mai ducă, la poartă nici atât, gură n-are să spuie că-l trece aia, că-l trece ailaltă şi cui să spuie, că a lui n-o să stea santinelă lângă el pe prispă, o să-l treacă şi-o să facă, aia e, cum face copilul ăl mic în troacă, dar dacă n-o fi ea, muierea,  de vină, ce, parcă tot ce spune muierea păcătoasă se prinde, o fi zis şi ea aşa ca omul la supărare, lovi-te-ar damblaua să te lovească, n-ai mai apuca sfânta zi de duminică, parcă nu mai zisese ea până acum aşa cevaşilea, că mai zisese când a venit Gogu Fâcii cu ăilalţi de la Sfat, să ia porcul înainte de Crăciun, n-apucase barim să-l taie, bă Tilă, n-ai plătit dările către stat, trebuie să-ţi punem sechestru pe porc, gata, te-am păsuit destul, n-am ce-ţi face, nu plăteşti, ţi-l luăm şi terminăm bâlciul, cum, bă, n-am plătit, cotele mi le-am dat, adică mi le-aţi luat voi, nu vi le-am dat eu de bună voie, din arie, de la treierat m-am întors cu furca pe umăr, cu atât m-am întors, grâul a trecut pe la mine pe la poartă ca trenul prin gară şi s-a dus direct la bază, porumbul mi l-aţi luat şi p-ăla, din floarea-soarelui n-am apucat barim să fac şi eu un chil de ulei, fasule v-am dat, lână v-am dat, brânză v-am dat, ce nu v-am dat, bă, până acuma, untul nu vi l-am dat, da o să vi-l dau şi p-ăla curând-curând,  ca să puteţi să spuneţi că aţi scos şi untul din mine, aşa să şi treci acolo în catastifele tale, Tilă a dat toate cotele şi am scos şi untul din el, lasă, bă Tilă, vorbăria, las-o că nu te întrece nimeni, lasă şi cotele, alea sunt altă căciulă,  impunerea, uite impozitele, n-ai plătit  nimic, e gol aci în dreptul tău, te-am trecut la majorări, păi ce mama dracului, adică cine eşti tu să viu eu la tine la poartă, n-am încotro, îţi pun sechestru, în trei zile, dacă nu plăteşti,  viu cu miliţianul şi ţi-l iau din curte. Aşa a făcut Tilă, n-a plătit, ca să plătească, trebuia să vândă porcul, dar nu putea, dacă pusese Gogu Fâcii sechestru pe el, prost şi ăsta, acuma să vie să-l urce în căruţă, să se ducă cu el la târg, să se tocmească, să-l vândă, să depuie banii, treaba lui, bine că m-a scutit pe mine de corvoada asta. Când i-au luat porcul din bătătură s-a pornit a lui pe jelit şi pe blestemat, mi-aţi luat bucătura de la gură, lăsaţi copiii nemâncaţi acuma în gura iernii, dar-ar Dumnezeu şi Maica Precista şi cine-o mai fi p-acolo să se aleagă  praful de voi, să n-apucaţi Crăciunul, să vă arză focul, să vă damblagească şi să vă târâţi ca şerpii, să n-aveţi parte de lumânare şi de-o bucată de pâine pe lumea ailaltă, păgânilor şi hoţilor ce sunteţi,  da câte nu le-a mai zis, că nu mai ţine nici el minte şi uite că nu s-a ales praful de nici unu, nici focul nu i-a ars şi nici măcar nu l-a damblagit pe vreunul dintre ei, n-a vrut Dumnezeu s-o asculte pe muierea asta păcătoasă a lui, o fi ţinut şi el cu ăia cu impunerea, cine ştie, el vede tot, el ştie tot, aşa trebuia atunci în vremea aia, să ţie şi Dumnezeu cu cotele şi cu impunerea dar, vezi, se gândea Tilă damblagit pe prispă, vezi că atât a mai ţinut, în iarna aia când i-au luat porcu, pe urmă, în anul ălalt, s-a schimbat  macazul, ce-o fi zis şi Dumnezeu, gata, bă, ajungă cu cotele, ajungă cu chiaburii ăştia pârâţi ca Stan al Pârvului, ajungă cu lupta de clasă, găsiţi altceva d-aci-nainte, ia desfiinţaţi cotele astea, că m-am săturat şi eu, dar bieţii români. Lui Tilă  d-asta-i părea rău,  că p-ăi de n-au plătit,  de-au rămas restanţieri nu i-a mai întrebat nimeni, a venit mai târziu haşcemeul  sau ce dracu a venit şi-a ras totul, ai plătit, n-ai plătit, ai dat cote, n-ai dat cote, tragem linie şi vedem ce-om mai face de-acum încolo, că ceva trebuie să facem, n-o să vă lăsăm aşa fără  să mai dăm pe la voi, ne mai gândim şi pe urmă  vă chemăm la şedinţă, colo la cămin şi vă facem cunoscut, uite, bă tovarăşi,  ce-am hotărât noi, partidul şi guvernul, pentru binele şi fericirea voastră, nu vă mai luăm porcul din bătătură, dar vă luăm pe voi cu totul şi vă ducem la blocuri, să munciţi pe şantiere şi în fabrici şi-o să mai vedem noi ce-o să mai facem pentru fericirea voastră. Nu vezi că aşa i-a fost lui dat, să-i ia porcul din bătătură înainte de Crăciun, numai Gogu Fâcii ăla a fost al dracului, că, dacă-l amâna cu dările până-n primăvară, scăpa şi porcul nesechestrat, îl tăia, îl băga la garniţă, întingeau şi ei în tigaie, n-ar fi mâncat păsat. Şi pe Gogu Fâcii, cu toate blestemele muierii, tot nu-l damblagise, uite-l că trăieşte şi acu, trăieşte nedamblagit, iar el, Tilă, şi cu porcul luat, şi cu boii băgaţi în colectiv, şi cu ăle două pogoane de la Tăietură  luate, şi damblagit pe prispa casei. Sta lungit şi se gândea,  n-are o mână, n-are un picior, n-are gură şi e blestemat tot de muierea  asta a lui care-l blestemase şi pe Gogu Fâcii, de ăla nu s-a prins, dar de el s-a prins,  a fost, vezi, mai aproape de ea, i-a zis şi de mai multe ori până o fi văzut şi Dumnezeu că muierea nu glumeşte, vrea cu tot dinadinsul să-l vadă olog şi cu gura luată, uite, şi-a făcut pofta. Tilă rotea ochii ca un uliu, se uita în toate părţile, ar fi vrut să vorbească, nu putea, se canonea degeaba, tot mai bine era să gândească,  lasă-i pe ei să vorbească, p-ăştia de veniră să-l vadă cum auziră că l-a damblagit, unii vorbeau ca şi cum lui Tilă nu i-ar fi luat doar gura, ci şi urechile,  încai asta a lui Pupa-ţi-aş Limba, muiere proastă, ce vrei, îi zicea Petrii, ce-o să-ţi mai pată sufletul, bia, cu el! Şi pe el canun, dar şi tu o să te canuneşti cu el, mai bine îl ierta Dumnezeu, că e chin, să trăiască aşa pe prispă, mai bine în cimitir colo, lângă ta-so, auzi, jurebia dracu, ce-i toacă mintea, c-ar fi mai bine să-l ia popa, s-o ia pe ea, c-a uitat-o Dumnezeu p-aci pe pământ, i-a îngropat p-ai ei pe toţi şi acum, dacă a scăpat, moare de grija altuia, muiere proastă, las-o să vorbească. Ţilica, mai deşteaptă  ca a lu Pupa-ţi-aş Limba, zice, auzi, fă Petro, rumânul ăsta al tău să ştii că d-aia a damblagit,  de care ţaţă Ţilico, d-aia că nu prea ţine posturile, ştiu eu bine că mânca de dulce, la voi nu era miercuri, nu era vineri, era doar duminică, de posturile  ălelalte ce să mai zic, abia apucaţi să lăsaţi sec şi a doua zi puneaţi în tigaie şi întingeaţi cu mămăligă, păi dac-ai lăsat sec, posteşti, maică, posteşti, nu te-ncurci, râmneşti, nu râmneşti, asta e, n-ai ce face, mănânci fasule, varză, praz, mămăligă cu ceapă şi dai la o parte brânza, untura, ouăle, n-ai ce face, că Dumnezeu te vede şi te lasă cât te lasă, da-ntr-o zi zice gata şi te damblageşte. Tilă auzea ce spun muierile astea care parcă abia aşteptaseră să-l lovească damblaua, ca să se strângă din toate colţurile satului la el în bătătură ca la furcărie sau la clacă şi să bălmăjească, fiindcă nu mai bălmăjiseră de mult, una venea, alta pleca, nici nu mai strigau la poartă, parcă erau la mort, a lui legase câinele după fânar să nu se mai dea, intrau direct, veneau pe prispă şi îl întrebau fără ocol, jelindu-se de parcă îşi dăduse sufletul, ce făcuşi, Tilă, ce făcuşi, maică, de ce făcuşi tu aşa, Tilă, d-al dracului ce sunt, le răspundea Tilă în gând, d-aia făcui aşa, mă răzbi dorul de voi hodoroagele dracului şi, dacă n-avui cum să vă strâng, ce-mi dete-n gând, ia să damblagesc eu, să le mai văd pe hoaştele astea d-o samă cu Sfântul Petre cum îşi mai plimbă moaştele prin sat, să le mai cat de dinţi, să le mai aud dondănind,  d-aia damblagii, să ştiţi şi să spuneţi la tot satul, să nu mai vie nimeni să mă întrebe de ce damblagii,  de dorul şi de focul vostru, lovi-v-ar damblaua şi pe voi să vă lovească, vorbea Tilă în gând, cine-l auzea, că nu-l auzea nimeni şi bine că nu-l auzea, fiindcă putea şi el să spună ce gândeşte fără să se mai ferească, îşi permitea orice, vorba lui Nae al lui Zet, bă Cutare, îţi permiţi luxul să mergi ca boierii cu trăsura la nuntă sau îmi permit luxul să fumez şi eu o mărăşească, o lua de la altul şi p-asta, el trăgea Plugar, aşa şi Tilă acum, îşi permitea luxul să le zică orice babelor ăstora de veneau la el mai rău ca la Petrache Lupu de la Maglavit, să-l vadă cum îi şade damblagit, îi stătea bine, cum să-i stea, oricum niţeluş mai bine decât mort, cum ar fi vrut ele să-l vază mai repede. Chemaşi, fă Petro, pe popa, dă fuga şi-l cheamă, nu mai sta cu mâinile în sân, că nu ştii încotro o ia românul ăsta al tău şi rămâi şi văduvă, şi cu păcate că nu l-ai grijit, nu l-ai spovedit.

Aşa, aşa, se  amesteca şi Măţoaica în  vorbă, aşa, maică, chemaţi pe popa să-l spovedească, păi dar, e păcat de sufletul lui să se stingă nespovedit, o fi având şi el păcate ca tot omul, zău aşa, pe unde să-l spovedească, fă, pe unde, voi nu vedeţi că gură nu mai are, sărea şi Magraoanca, dacă ar avea barim gură, ar putea şi el să spună ce-l doare, ce-i trebuie, ce nu-i trebuie, aşa cum, pe unde să spuie? Măţoaica o ţinea pe-a ei, las că vede el popa pe unde, ştie el cum se spovedesc  şi ăi de nu vorbesc, îl spovedeşte, îl grijeşte, grijania mamii voastre de zgripţuroaice, mai făcu Tilă încă un păcat în gând, v-apucă grija de sufletul meu, până aci, una nu-mi călca prin bătătură, acuma toate se adunară ca ciorile pe-o cracă şi croncăne,  de nu le mai opreşte nici Dumnezeu, să fi avut niscaiva lână de scărmănat, de îndrugat,  de tors, nişte porumbi de curăţat, una nu prindeai p-aci, însă acuma stau şi îndrugă verzi şi uscate, o da Dumnezeu  să bea şi ele o ceaşcă de ţuică, de ce crezi că stau, mai dă, fă Petro, înc-o ceaşcă, Dumnezeu să-i primească, să aibă şi el pe lumea ailaltă, d-aia stăteau, n-ar fi plecat până n-ar fi dat pe gâturile ăle lungi şi uscate ca un tâlv şi vreun pahar-două de vin, Dumnezeu să-l ierte, parcă le şi văd cum ar plescăi din buzele lor lungi şi slabe de le-atârnau  sub nas ca burta scroafii după ce a fătat, ar mai fi luat şi vreun colac-doi, niscaiva colivă, să ducă şi la ăi d-acasă. Ar fi bine, Petro, să te duci la popa ăla de la Stolnici, dar ăsta al nostru ce are, nu e bun? E, fă, e, dar nu ca ăla, ăla, n-ai auzit şi tu că deschide cartea, îţi spune tot, are el darul ăsta, dai acolo un pol-doi de parale, dar ştii barim încotro s-o apuci, că n-o să stai toată viaţa cu el aci pe prispă damblagit, tăceţi, fă, din gură, că v-aude, nu vedeţi cum se uită, că văz şi auz are, are, numai că degeaba are, nu-l ajută la nimic, nu vedeţi că el stă ca mortul. Lasă c-am mai văzut eu morţi d-ăştia, sări şi Miculeasa, am văzut să ştiţi,  murise de tot unul de la Vrabeţi, de venea văr de-al treilea cu al meu, aoleu, săriţi, săriţi, se jelea a lui, săriţi că mi s-a prăpădit bărbatul, a sărit lumea ca noi acuma, lume săritoare, vecini din sat, ăla mort – tânăr, mă tem că mai tânăr şi mai în putere ca Tilă, dă-i, trage-l, întoarce-l, bagă-i oţet sub nas, nimic, mort, mort, aprindeţi, fă, lumânările, cui să-i mai aprinză că el sta ţapăn, voi nu vedeţi că e mort, de ce mai chinuiţi omul degeaba, gata, lăsaţi-l, aşa i-a fost lui scris, a murit, a murit, vedeţi ce trebuie făcut d-aci înainte, că sunt multe de făcut. Chemară oameni să-i sape groapa, trimiseră pe unul să tragă clopotul, îl scăldară iute, să nu se înţepenească şi să nu-l mai poată îndoi în albie, îl puseră pe masă în odaie, începu să vină lumea cu lumânări, trimiseră vorbă la popă, comandară tronul, înmormântare,  de, toacă varză, fă colivă, colaci, pune fasolea la fiert, ce mai trebuie pentru pomană, noroc că s-a nimerit să aibă, păi dar. Hai, Miculeaso, hai, îndrugă mai repede ce ai de îndrugat,  se băga Leanca în vorbă, avea ea ce avea cu Miculeasa, că numai piroaie tai când te apuci să bălmăjeşti,  nu te ştiu eu? Taci, fă, din gură şi ascultă, o repezi Miculeasa, te făcuşi a năbădăilor, taci şi ascultă, că aşa e ce-ţi spui eu, stătu ăsta, Ceapă îl chema, uite că-mi adusei aminte, stătu el mort o zi, stătu două, când veni vremea să-l ducă la groapă mai pe la nămiază aşa, nu ş’ ce făcu, nu ş’ ce nu făcu, că începu să tuşască, venea, vezi, fumul ăla de la lumânări, de la tămâie şi-l îneca. Lumea astălantă, de era vie, mai ieşea p-afară, mai respira aer curat, mai luau unii şi câte un gât de ţuică, el – nimic, stătea întins acolo pe masă şi înghiţea fum, cum să înghită, Miculeaso, n-o slăbea Leanca, dacă era mort, cum să înghită, ce tot vorbeşti, stai, fă, nu te repezi ca fata mare la măritat, îl apucă tusea, tu n-auzi sau eşti cam fudulă de vreo ureche, şi dă-i şi tuşeşte şi tuşeşte, parcă avea tuse măgărească, nu alta, se ridică în cur dacă văzu că nu-l slăbeşte tusea, luă o pomneată d-aia de la lumânări, îşi dădu cu ea pe la ochi, pe la nas, pe la gură, se şterse el bine, cum ar veni după ce dai cu apă dimineaţa pe ochi, pe urmă dădu să întrebe o muiere, că atât mai rămăsese p-acolo, una bătrână şi chioară, ălelalte o luaseră la fugă care-ncotro, pe uliţă,  prin grădină,  pe după casă, săriţi,  săriţi,  a-nviat strigoiul, a-nviat, săriţi,  nu mai rămăsese nimeni pe bătătură decât mortul, adică ăsta înviatul, şi cu baba aia chioară, şi-a lui fugise, că era prima care fugea şi striga, fugiţi, fugiţi, aşa e, aşa e, morfolea  vorbele Dănicioaia, am auzit şi eu, aşa e, s-a întâmplat la Branişte, nu, fă, la Vrabeţi, dar n-ai auzit tu bine, tăceţi odată, ho, unde s-a întâmplat,  s-a întâmplat,  zi-i Miculeaso, termină tărăşenia că scapătă soarele, păi ce mai, s-a dat jos din tron şi a ieşit pe prispă a început să se întindă, îi trozneau  oasele de parcă  se spărgea primăvara gheaţa pe Lac, aşa pârâiau, s-a  întins el ce s-a  întins, a  văzut bătătura  goală, lumea pe la garduri ca la căluş, masa-ntinsă pentru pomană, veniţi, bă, încoa, de ce dracu fugiţi, nu vedeţi că n-am nimic cu voi? N-avea nimeni curajul să se apropie  de el, hai, bă, că mor de foame, aoleo, ce foame mi-e, de când n-am mai mâncat eu, şi făcurăţi  şi varză şi fasule, ce-mi place mie mai mult, veniţi, bă, mă rog de voi ca de Dumnezeu  sau vreţi să vă chem cu plosca?

N-avu nimeni curajul să intre, au vrut s-o trimită p-a lui, n-a intrat aia în bătătură nici picată cu ceară, stinge, bă Ceapă, lumânările, că ia foc casa, strigă unu care era vecin cu el, bine, bă, le sting, dar veniţi încoa în curte, nu, că ne iei cu tine, nu vă iau, bă, că eu nu plec nicăieri, uite, stau să mănânc, că leşin de foame, aoleu, ce miroase  a cimbru, vino, fă, încoa, o chema p-a lui, vino-ncoa şi pune-mi masa că n-am mâncat de trei zile, a lui, neam, nu voia deloc, şi-a luat omul varză, fasole, rachiu, vin, a stătut în capul mesei, cu faţa la uliţă, în locul popii, şi a mâncat  şi a băut pe sătule, ca la nuntă. Mânca şi vorbea, voiaţi să mă-ngropaţi, eh, las că vă-ngrop eu pe toţi, unul nu rămâne ne-ngropat de mine, staţi niţel să termin de mâncat, vedeţi, bă, că e strigoi, e strigoi, striga lumea bulucită pe gardul omului, vedeţi că vrea să ne-ngroape, nu v-apropiaţi, staţi aci toţi, nu plecaţi niciunul, dacă iese-n drum, să-l gonim încolo spre Colectiv, să se ducă peste ăia. După ce a mâncat vreo două străchini de varză, vreo două de fasole, după ce a golit o sticlă de ţuică, Ceapă a luat două chile de vin şi a intrat în casă, lumuliţa aia toată nu s-a mişcat, au mai stat unii pe la porţi, ce-au mai stat, până la urmă, mai pe seară, au început să intre în bătătură, ce-o fi făcând ăla acolo în casă? Se băgase la loc în tron şi sforăia, trăsese un ţol pe el, a dormit până la ziuă, dimineaţa s-a sculat, că, aoleo, mor, aoleo, mor de burtă, golise şi sticlele alea două de vin, am uitat să vă spun, aoleo, mor, aoleo, burta mea, nu mai poci, ce mă fac, ăia de săpaseră groapa au astupat-o, ce să mai facă cu ea, ăsta – mor, şi mor, şi mor, mormăia singur pe bătătură, vezi din varza aia de-o mâncase şi din fasule îi venea, flămând de atâta timp, a înfulecat  ca porcul la troc şi d-aci i s-a tras, până-n seară a murit  în bătătură perpelindu-se ca puiu pe jerăgai, fi-ţi-ar minciunile ale dracului să-ţi fie, Miculeaso, zicea Tilă în gândul lui, ba nu, ba nu, aşa e, sări Dănicioaia, parcă i-ar fi citit gândurile,  s-a întâmplat la Cochineşti, am auzit şi eu, la Vrabeţi, nu la Cochineşti, Veto, te-ai prostit de tot, proastă eşti tu, că eu o ştiu altfel, ia ascultaţi, întâi a murit tot aşa, cum zise Miculeasa, dar când fu să moară a doua oară să vedeţi cum fu, mai bine aţi muri voi întâi, că v-aţi strâns ca muştele pe miere aci, la mine pe prispă, se gândea Tilă, astea nu mai pleacă d-acilea până la Paşti, ce până la Paşti, până nu m-or vedea mort.

Cum să plece? Miculeasa  s-apucase să dea cu bobii, îi înşira pe fundul de mămăligă şi dondănea, patruzeci şi unu de bobi, patruzeci şi unu de fraţi, donda, donda, donda, donda ce mai zicea ea acolo, Burdeanca, nu, că să frecăm pietrele, le-aduc eu p-ale mele d-acasă, fă, nu sunt bune pietrele, ce dacă, lasă că nu strică, învăţase şi Burdeanca să frece pietrele de la soacră-sa, cum o durea pe vreuna capul, cum apărea Burdeanca, stai, fă, să-ţi frec eu pietrele, punea apă într-o strachină şi freca acolo două pietre până se tulbura apa, boscorodea ce boscorodea şi da să bea muierii d-o durea capul, mâna, burta, vreun picior, de-aia voia să-l facă bine şi pe Tilă. Miculeasa intrase cu a lui în casă, le auzea vorbind,  ia să vedem, fă Petro, eşti pregătită de înmormântare,  ai pânză, ai pomneţi, ţoale noi ai, i-auzi grijă pe Miculeasa,  se gândea Tilă şi-i zise tot în gând Petrii, vezi, fă, proasta dracului, să nu-ţi fure ceva de pe acolo hoaşca asta bătrână.

Tilă văzuse şi auzise într-o zi cât nu văzuse şi nu auzise într-un an, nu vezi că n-aduce anul ce-aduce ceasul? Ce era să facă, stătea întins pe prispă şi asculta ce sporovăiesc cotoroanţele astea, nici să le oprească măcar nu putea, n-avea cum, dacă nu vorbea, cine ştie, poate i-o veni gura la loc, era şi niţel strâmbă, mai fuseseră cazuri, au stat unii  muţi  o săptămână-două şi le-a venit gura la loc, alţii şi din damblageală s-au îndreptat, n-au mai păşit  ei bine, bine, ca-nainte, dar cu un ciomag, cu o proptea, ceva, mergea omu d-aci până colo prin curte. Mitroi, c-a fost şi el damblagit,  a făcut ce-a făcut şi s-a sculat, nu mai ară, nu mai saltă sacul de cinci duble în spinare, stă prin bătătură, trebuie să fie cineva şi prin bătătură să vază de una, de alta. Baborniţele  astea ale dracului te bagă-n pământ, nu alta, dacă stai şi-ţi pui mintea cu ele, ăla de la Vrabeţi, de povesti Miculeasa de el, n-a-nviat?, că a-nviat, ce, parcă poţi să ştii ce se-ntâmplă,  a înviat ăla, că era mort şi să nu mă fac eu bine, care nu sunt mort nici pe jumătate?  Gura să îmi vie, că dacă-mi vine gura, întâi uşui gâştele  astea bătrâne, să nu mai gârâie pe prispă şi văz eu ce-oi face mai departe, n-o fi dracul chiar aşa de negru, a-nviat el, ăla din Vrabeţi, care era mort, dar eu, care sunt viu?

Constantin Voinescu, iul. 2019, Slatina