Cristina Ștefan

Recuperarea memoriei, înainte de toate, dintr-o perioadă mai veche dar şi mai nouă a existenţei noastre, m-a determinat să întreprind acest demers. Scopul lui este, mai ales, unul de introspecţie, de re/descoperire, a acelor zone mai mult sau mai puţin cunoscute din biobibliografia unor scriitori contemporani... Cum scriitorii, oamenii de cultură în general, s-au dovedit a fi în toate timprile avangarda prospectivă, credem că, în condiţiile de astăzi, o mai bună înţelegere a fenomenului literar nu poate fi decât benefică...

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

1. Destinul și opțiunea sunt pentru mine, ca scriitor, oximoronice. La vremea anilor 80 nu făceai din destin propria opțiune ci erai legat de conjuncturi, de indicații, de dorința părinților, de posibilitatea cât de cât mai bună de a trăi în perspectivă. Am făcut o facultate practică, Științe Economice, deși aptitudinile mele erau scrisul și muzica…Mi-aduc aminte de profesoara de limbă română, într-a 12-a, că nu a mai vorbit cu mine pentru că nu mergeam la admitere la filologie…Dar un post de profesor într-un alt colț de țară mi-era imposibil de susținut, fiind legată de familie aici, cu responsabilități. Pe atunci, Facultatea și repartiția erau nodale viitorului tău destin. Ca și învățătura. Învățai, aveai posibilitatea unui destin decent. Venit de pe băncile facultății, repartizat într-o întreprindere fruntașă, primeai un salariu care îți asigura traiul de zi cu zi, modest, primeai apartament, concedii, gratuitate la sănătate…era o garanție de destin, nu-i așa? vise nu existau, nu aveam voie să visăm mai mult, cei care o făceau și încercau înfăptuirea se loveau de zidul fie al șefilor, fie al părinților, fie al prietenilor lămuriți. Și mai era un impediment la opțiuni: timpul. Era o ocupație permanentă, o alergătură permanentă, programul, cu semnătura la condică, de 8-10 ore, urmat de ședințe interminabile, până seara târziu, sâmbăta, zi lucrătoare, sărbătorile deloc…lucram pe 31 decembrie și plecam direct la revelion. Când să optezi pentru destinul favorit? Nu erai căsătorit? Nu aveai copii? Proastă impresie, om fără căpătâi…Și totuși…ceva mai puternic decât realitatea forțată trăită din plin în anii hotărâtori destinului meu m-a ajutat să nu-mi încalc opțiunea scrisului…scriam noaptea ca o terapie, ca o revenire la normalul meu. La opțiunea scrisului nu am renunțat niciodată, am menținut-o ca panaceu universal, cu asumarea că nu trăiesc din scris materialicește, dar trăiesc din scris spiritual. Și rezist prin scris. Azi mi-e destin.

2. Îmi plăcea să scriu…tata mă învățase literele de la 4-5 ani, citeam cu el…așa că în clasa I deja scriam în plus față de teme, mă jucam cu scrisul, de-a scrisul. Debutul meu îl consider prin clasa a III-a, o compunere dată de învățătoarea mea, Elena Toma. Era despre război și eu știam din poveștile bunicului multe despre război, am copilărit pe locul frontului, lângă Mărășești și am combinat eu o poveste de luptă spusă de bunicul cu locurile care păstrau încă osemintele eroilor, păstrau cazemate, la câțiva centimetri în pământ mai puteau exploda obuze dacă se întâmpla să sapi unde nu trebuie. Compunerea asta a venit așa, fără efort dar învățătoarea a citit-o în clasă și copiii au plâns…apoi s-a dus cu ea la cancelarie și profesorii au plâns. Da, a fost debutul meu. Oficial am debutat târziu, eu scriind tot timpul dar nici prin cap nu mi-a trecut până în '89 că s-ar putea să și public din cele scrise…mergeam la cenacluri, la cercuri literare, scriam la revistele școlii, dar, nu…m-am decis târziu, abia în 2008 să public o sumă de poezii ale copilăriei și adolescenței in volumul Andante, editura, Rovimed Publishers.

3. Până la prima carte am avut sute de pagini scrise…un jurnal, poezii, eseuri despre scriitorii favoriți și multă lectură. Citisem clasicii, romanticii, filozofie și pe marii teologi ai lumii…nu am contorizat niciodată cât am citit, cât am reținut, dar mi-am selectat lecturile ca fiind importante pe orice vector cultural…Familia mea, în genere din intelectuali, m-a îndemnat să nu mă fac de râs prin neștiință la o oarecare discuție…Nu era de ajuns, la noi, de exemplu, să citești Adela de Garabet Ibrăileanu ci să știi să analizezi personajul, să ai opinii personale, să comentezi…așadar scrisul meu a venit de la sine, atât în poezie cât și în proză ca o dorință firească de a mă exprima cu propriile cuvinte, cu propria minte, cu propria referință. Iar prima carte i-o datorez filozofului George Pruteanu pentru că pe site-ul domniei sale am primit primele încurajări de a publica. Îi plăcuse cum scriam.

4. Eu am creat un site, Cenaclul literar Lira21…mi-aduc aminte că era prin 2008-2009 sub denumirea inițială de Cartea Tinerilor Scriitori. Au venit foarte mulți scriitori, copii, bătrâni, neașteptat de mulți, cu dorința ca pe un site închis, la vremea aceea, să putem discuta deschis, fără orgolii, fără narcisisme, despre scrisul nostru…Și a mers strună. Aveam texte și cu 200 de comentarii până ajungea la o formă care să-l mulțumescă în primul rând pe autor, dar să fie apreciat și de cititori…așa s-au format câteva zeci de poeți, lucrând, care acum țin top10 la premii literare, au fost primiți în uniunile de creație, asociații, au propriile site-uri literare sau bloguri…muncă sisifică? Nu chiar! Am fost impulsionată în acești 10 ani să scriu, a fost o perioadă de emulație…cum să scrii prost sau banal când te aventurezi să comentezi textele altora? Și nu am scris numai, ci am legat prietenii foarte trainice…odată cu decelarea scrisului unui om, vrând- nevrând i se descoperă și sufletul…Lira21 există și azi, un site pe care prietenii scriitori își expun creațiile.

5. Lumea literară e divizată pe categorii de oameni, ca și în viața politică…din păcate, din toate vremurile, scriitorii, ca primi intelectuali, au făcut parte dintr-un sistem sau altul, și-au exprimat liber gândirea și au fost susținuți sau ostracizați după cum a dictat politicul. Și azi trăim 'vânătoarea de vrăjitoare', răzbunări, chiar morți inexplicabile printre scriitori, așa cum a fost de la începuturi. Și, la fel, trăim expuneri de prim rang a unor scriitori mediocri, doar pentru singurul merit de a fi cu puterea…scandalurile continuă, ghilotina mai funcționează pentru unii, dar cine pierde? Pierde istoria literară în sine. De aceea am susținut mereu ca arta și literatura să fie judecate dincolo de autorul lor sau de epoca din care vine. Să fie judecate după talent, după estetica lucrării, după criteriile artistice și nu politice…nu poate contesta nimeni că între scriitorii proletcultiști nu au fost scriitori foarte buni, așa cum dintre scriitorii democrației nu sunt ratați. Exemple cu duiumul și cel mai dureros este filmul jucat astăzi de mari actori critici literari cu Eminescu. Trist. Vindicativ. Arta nu ar trebui să fie vindicativă ci pură.

6. Literatura de azi poate fi desăvârșită, sublimă…vorba lui nenea Iancu, dar ea există!Dacă i-am analiza punctele tari, s-ar număra printre ele marea libertate a scrisului și marea putere de cuprindere stilistică, lipsa cenzurii fâcând minuni de editare a unui număr imens de cărți, cu autori total necunoscuți până în anul 2000. Explozie de carte și autori neașteptat de nepregățiți pentru scrisul lor…nu a intocmit nimeni o statistică, dar cartea azi nu mai este un bun folositor plăcerii cititului ci a devenit un cadou de vitrină a fiecăruia. Scrie oricine, orice, tipărește oricine, orice. Libertatea editării a dus la o avalansă de volume și autori. Și această Niagară are și punctele ei slabe. Critica literară, cea de întâmpinare, studiile pe un autor, ca să nu mai vprbim de vreo ediție critică, au rămas, toate, în urma acestei cascade prolifice…critica literară poate fi și coruptă, susținând nulități, scrierile plătite din penitenciare fiind cireașa de pe tort. Lucrând în critica literară, m-am străduit să nu scriu plătit și am reușit să recenzez doar ce am crezut eu și liberul meu arbitru că merită. Dar este o totală lipsă de deontologie literară azi. Cred că la fel cu celelate meserii care necesită discernământ și criticii literari ar trebui să aibă propriul cod de etică și calitate a scrisului. Se pierde timp, se pierd bani și mai ales conștiințe pentru o carte de versuri slabe, într-un tiraj de 50 de exemplate care urmează a sta pe o masă la o lansare de carte cu pompă și apoi în câteva biblioteci personale. Nu le citește nimeni, nu au nicio perspectivă. Ar trebui aplicate și la noi metodele de editare occidentale. Apoi domeniul cel mai frustrat azi, din cauza degringoladei literare, este școala, învățământul, rămase pe la sfârșitul secolui XX cu predarea. Nu spun că nu sunt profesori, grupări, scriitori care încearcă aducerea la zi a predării, dar foarte puțini scriitori din cele câteva mii, din ultimii douăzeci de ani, au numele într-un manual școlar, foarte puțini. Școala este adevărata problemă a perspectivei literare de la noi.

7. Da, există un anume timp conjuctural al creației și necesită mediu ambiant propice. Lucrez la un roman, clar că proza se scrie mult mai greu decât poezia…scriu poezii atunci când mă inspiră o imagine, o întâmplare sau, pur și simplu, un dialog. Am scos multe volume, mai exact 20, de poezie, proză și critică literară în 10 ani…e mult? E puțin? Nu știu, scriu doar când am ceva de spus și nu am scris niciodată comandat sau autoimpus.

7 + UNU

***

În vremea zăpezilor vârfurile gardurilor deveneau stânci. Treceam printre ele cutezătoare sau cercetaşă, nu mai ştiu. Într-o dimineaţă mi-am prins pantalonii de lână într-o sârmă ghimpată, pesemne uitată din toamnă. Mama ţipa: - Nu ştii să păstrezi lucrurile! Dar tata a liniştit-o: - O să aibă o amintire frumoasă cu mine şi privea cum ninge în curte.

***

Făceam piruete de gheaţă cu sania, strada sclipea lutul ei galben. Pe-atunci nu era asfaltată. Dom’ Vasile îi spunea moşneagului: - Are suflet mare omul ăsta, vorbind despre tata. O să vin Moş Crăciun la copilă. A venit Dom’ Vasile şi i-am spus o poezie despre pantofii lui negri, luaţi de la magazinul de pompe funebre. Ce suflet mare a luat Crăciunul cu el...

***

În nopţile cu lună plină, pe geamul de la marchiza căsuţei, cădeau gângănii aprinse. Le urmăream jocul haotic şi ascultam liniştea neagră. Din ea venea alene pufăitul trenului şi copiii nu dormeau în nopţile cu lună plină. Visau licurici înhămaţi la carele iernii. Abia când sirena de la Letea suna, tremura gheaţa de la geam. Sosea tata. Râdeam. - Iar mă aştepţi?

***

La noi, Anul Nou venea ca o serenadă pe zăpadă, bătrână, dar cu măşti tinereşti. Curtea mică între ziduri înalte din lut se umplea de panglici colorate, steluţe de staniol făcute cu creionul, coşuri din hârtie creponată. O găseam la librăria de pe Strada Mare, acolo unde mirosea a gaz de la uşile şi pragurile proaspăt unse. Poleială. Artificii. Lumânări. Ţuica, vinul, cozonacii, varza murată. - Ce faci, fetiţă? - Miros anul nou. - Şi cum miroase? - A pământ ud. Se amestecau în abur toate, lutul, zăpada, bunica, şorţul ei, colindătorii, blidarul din bucătăria cu geam afumat- toate pământ.

***

Într-o grădină mică, farmecul e sălbăticia în care cresc amestecate ierburi, flori, arbori şi viţa de vie. Atracţia permanentă sunt copacii, mă caţăr în ei şi visez la căsuţa promisă de tata. - O facem din scânduri cu podină, va avea un dulap de păpuşi.

- N-o am decât pe Gabriela. - Atunci va fi prințesă. Arborii nu se numără, să nu le poarte ghinion, ei cresc de la un an la altul, se fac stufoşi, apoi le dau nume. Sub nucul Joi nu mai cresc flori. Sub prunul Marţi au ieşit stânjenei. Mărul slăbănog, Vineri, are deja un braţ uscat. - Tată de ce nu avem un arbore Duminică? - Pentru că stau cu tine acasă!

***

Ştiu cum se vede un peisaj de iarnă pe strada Bucium. O potecă îngustă, de o parte şi de alta, pereţi de zăpadă cât mine de înalţi, pe deasupra văd gardurile care din scânduri, care din fier. Nimeni. Maşez pe băncuţa doamnei David, mai am jumătate de drum. E greu ghiozdanul şi ştiu că la nenea ăla beţiv nu se curăţă niciodată zăpada, aşa că voi intra toată în ea. Şcoala e mare. Curtea e curată. -Bună dimineaţa, elevi! În şoşoni, pantofii clipocesc, flaneaua e udă în spate. Soba din clasă duduie. Mi-e somn...

***

Loc neobişnuit, cişmeaua albastră, un braţ din fier îndoit, avea o poveste, avea un trecut strecurat printre pietre maronii şi lucioase. Într-o zi am desprins muşchiul de pe pietre şi l-am răsădit alături, aflasem eu că va arăta nordul cândva...după un timp s-a uscat dar altă bucată de muşchi s-a înfiripat peste pietrele cişmelei. - Tată, uite, muşchiul verde vine mereu din nord! - Şi unde e nordul, fetiţă? - În trecutul pietrelor!

***

De zâmbetul unei morţi împletită în mine, se lumina patul în dimineaţa aceea, altfel. Cămăruţa înghesuită, pardoseala de lut lipicios se strălumina cu focul clocotind în godin. Prin fereastra joasă nu se vedea nimic. Simţeam pietre în dinţi şi el nu se mişca, vorbea şoptit şi cineva m-a împins mai aproape de răsuflarea lui. Să mă sărute pe frunte. Mâinile lui. Le urmăream cum aleg între două lumi. Surâdea când...

Din volumul Bulerin cu illustrate, premiat la Festivalul Titel Constantinescu de la Buzau in 2016. Editura Rafet și de USR Bacău în 2017.

Cristina Ștefan, Bacau, 2018