“Opţiunea este un cuvânt cheie când vorbim de implicarea socială, morală a omului. Orice scriitor este, înainte de toate, un om atent la timpul său.”
1.Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
Opţiunea este un cuvânt cheie când vorbim de implicarea socială, morală a omului. Orice scriitor este, înainte de toate, un om atent la timpul său. Nu se poate să te închizi într-o cochilie a „creaţiei”. Nu înseamnă nici că literatura ar trebuie să servească unor interese ale cetăţii, oricât de justificabile ar părea. Singura opţiune corectă este integritatea, să fii demn printre semenii tăi, să scrii profund pentru a nu trăda condiţia de artist. Iar când vorbim de poezie, lucrurile sunt şi mai complicate. Poetul are un al şaselea simţ. Un poet autentic, indiferent de tendinţele literare ale momentului, simte neliniştea timpului său, dar şi neliniştile dintotdeauna ale omului. Şi nu mă refer la angoase, ci la febrilitatea cu care fiecare, la un moment dat, se confruntă cu dragostea, cu ideea morţii, a timpului sau a cunoaşterii etc. Un poet care conştientizează că poartă o cruce şi că e o binecuvântare, în acelaşi timp, această povară a harului de a fi creator, nu face o alegere, dar îşi asumă ceea ce i-a fost dat ca dar. Nu alegem să fim poeţi, ni se dă un dar. Şi trebuie asumat aşa cum o mărturisea, admirabil în vers, Arghezi: „Dar Cel ce ştie, însă nu cunoaşte/ varsă întuneric alb prin mâna mea”. În ceea ce priveşte destinul, sunt prudentă cu acest termen. Sau îl accept doar în măsura în care ar reflecta, onest, suma alegerilor mai mult sau mai puţin conştiente pe care le facem.
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Nici nu am realizat că sunt încercări literare. Dar a funcţionat ca o epifanie. Aveam 10 ani, eram un copil tăcut, introvertit şi dificil. Mi se reproşa că nu iubesc natura pentru că nu îmi dădea ghes să mă aventurez în excursii cu şcoala sau familia. Eram o singuratică, o contemplativă. Iubeam natura, dar preferam să interiorizez impresiile. Şi, într-o zi, năucită de frumuseţea unui peisaj din oraşul meu natal (Huşi) – nişte dealuri acoperite de vii, în cele mai variate culori de toamnă – am creat un poem. Nu era pastel, au contraire. Apoi, surprinsă de emoţia întâmplării în sine (că tot eu am realizat că am scris ceva ce se putea numi literatură, adică, eram şi critic, cum ar veni) am continuat să scriu. Şi am şi câştigat o menţiune la „Tinere condeie”. Pentru că cineva s-a gândit să îmi faciliteze publicarea într-o antologie, dar nu se putea fără omagiul adus conducătorilor iubiţi, m-am trezit cu o plachetă de versuri cu premiaţii de la acest concurs în care, în dreptul meu, pe lângă versurile scrise de mine, „trona” şi o poezie adresată Elenei Ceauşescu. O scrisese respectiva persoană binevoitoare în locul meu. Şocul a fost uriaş şi revolta – pe măsură. Adică, numele meu sub o poezie pe care nu o scrisesem şi de care mă deziceam vădit. Nu am mai vrut să văd vreodată ceva scris de mine pe hârtie! Şi adevărul e că m-am lăsat greu convinsă să îmi public volumul de debut, conceput, în mare parte, în ultimii ani de liceu şi în facultate. Dezvoltasem un fel de „sindrom Kafka”, dar, când a fost necesar, am debutat şi editorial. La 42 de ani, cu volumul să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul (Junimea, 2019). Dar adevăratul debut s-a produs când versurile mele au fost citite de Cezar Ivănescu, de Christian Simionescu (care a fost şi preşedintele unui juriu la un concurs local de poezie – Marin Sorescu – unde am luat Premiul I). Aprecierea şi încurajarea din partea lor a însemnat pentru mine că nu scriu versuri de pension, că nu e joaca unei fete „bune la română”. Şi tot ei mi-au sugerat că e bine să public mai târziu.
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Nu mi-am propus să public niciodată. Dar scriam. După poezioarele din clasa a patra, m-am oprit. La 16 ani, am reînceput să scriu. Destul de cinic. Influenţată de moderniştii şi neomoderniştii de care sunt ataşată şi acum. Lucram mult un text. Uneori, reveneam şi peste ani asupra lui. Scriam rar. În general, fiecare text era rezultatul unei acumulări: intelectuale, afective, interogative. O implozie. Citeam mult, discutam cu oameni de cultură, cu prieteni însetaţi de cunoaştere, ca şi mine. Ascultam mult. E important să asculţi. Pentru un poet e fundamental să ştii să asculţi. Nu vorbe. Să asculţi cum bate inima lumii. Nu mi-am renegat textele pe care le consideram poezii. Ce nu se concretiza aruncam. Ce credeam că merită să rămână devenea un bun preţios. Cred că visam să fiu „varianta lirică” a Ninei Berberova, să scriu, şi să scriu valoros, apoi, după moartea mea, să mi se găsească manuscrisele şi să fie publicate. În 2004, m-am oprit brusc din a scrie poezie. 12 ani. Am stat o lună de zile la Paris, cu o bursă de studiu la Sorbona, iar atmosfera de boemă culturală, despre care citisem şi care mă fascinase, şi pe care voiam să o trăiesc, măcar în imaginaţie, a fost un declic favorabil reluării scrisului poetic. După aceea a fost uşor. Am trimis manuscrisul la un concurs, a câştigat, Junimea a publicat…
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Ca scriitor – tot ce am citit şi m-a impresionat. Dostoievski, Kafka, Cehov, Tennesse Williams, Sábato, Ionesco, Arghezi, Gellu Naum, Henri Michaux, Ioanid Romanescu, Matei Vişniec – în mod special. Cezar Ivănescu, pe care l-am cunoscut îndeaproape. Apoi, au contat întâlnirile cu nişte profesori în şcoală, dar, mai ales, la facultate: Dan Grigorescu, Cornel Mihai Ionescu, Mircea Martin, Cezar Tabarcea, Antoaneta Tănăsescu. M-am ferit de când mă ştiu de grupări literare. Am evitat cenaclurile. Din timiditate. Dar am învăţat enorm de la întâlnirile aparent arbitrare. Ca om, consider că tot ce ni se întâmplă e un dar. Trebuie să ai simţul măsurii, să nu te consideri prea important, altfel, unele evenimente pot părea catastrofe. Nu am avut o viaţă uşoară, dar consider că totul, absolut totul, pentru că am trecut prin logica inimii iertătoare, a devenit eveniment. Prilej de formare, de şlefuire. Şi de mărturisire în forma aceasta a scrisului poetic.
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Scriitorul are de partea lui un avantaj. Poate deveni „nemuritor”. Prin operă. Nu sunt puţini scriitori cei care, de-a lungul timpului, au luat atitudine în lumea care trăiau. Unii s-au înşelat. Alţii au avut înrâuriri importante asupra puternicilor lumii. Dar asta o face cetăţeanul. Scriitorul, deşi observă cu îngrijorare neajunsurile lumii, este dator să facă artă. Şi arta nu e etică, nu e socială, nu e politică. În ea pulsează practic întunericul şi lumina lumii, rănile şi cicatricele condiţiei umane. Asta nu se înţelege azi, când se judecă opere din trecut, în consecinţă, şi autorii lor, din perspectiva unei gândiri limitatoare, politizate, ideologizate.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Citesc literatură română contemporană, în special poezie. Observ la poeţii foarte tineri tendinţe dintre cele mai stranii. Unele vor rămâne la stadiul de experiment. Altele, probabil, se vor linişti în timp. Dar mi se pare important că se scrie şi se publică poezie interesantă. Proză citesc rar. Matei Vişniec, T. O. Bobe care, de fapt, au debutat cu poezie. Îl citesc mereu pe dramaturgul Matei Vişniec. Are asupra mea, ca scriitor, ca om, o influenţă benefică. Nu ştiu ce să zic. Literatura română acum e ca o casă care se zideşte: avem o fundaţie solidă (sunt activi scriitori care au debutat în anii 70-80, chiar şi 90) şi în rest, lucrurile par haotice şi neliniştitoare. Vom vedea ce casă se ridică, pentru că, în momentul acesta, un perete e post-postmodernist, altul postuman, altul – un hibrid din toate tendinţele literare anterioare, altul e misterul însuşi…
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?... Pe când o nouă carte?...
Scriu constant eseuri şi cronici. Cu program. Îmi cer revistele. Dar poezia nu se poate. Eu, cel puţin, nu pot. Sunt convinsă însă că se poate lucra cu „program”. Când eşti prozator, dramaturg, critic literar. Când îţi propui să scrii, ca poet, un volum tematic. Este important însă să citeşti, nu numai să scrii. Şi să te citeşti cu ochi critic pe tine, după ce scrii. Problema cu programul este că, dacă îţi lipseşte doza aceea de detaşare şi, mai ales umorul, rişti să publici tot ce scrii. Unii se iau prea în serios, devin „importanţi”. Din păcate, e cazul şi al unor scriitori cu autentic talent literar.
Intenţionez să public o parte din teza de doctorat. Trebuie remodelată.
Am în lucru un volum de poezie, o piesă de teatru, o carte de critică literară şi una de eseu cinematografic. De publicat, nu mai devreme de un an sau doi ori chiar mai mult.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
scrisoare
mi-aş dori să-ţi scriu ca unui prieten
dar mi-e teamă
că voi da de un zid gol
peste care s-au prăvălit crustacee
aduse de apa coşmarurilor de zi şi de noapte
luni am primit un pumn în stomac
marţi încă simţeam gustul sângelui
miercuri am riscat şi m-am prăbuşit în gol
dar m-a prins din spate zâmbetul blând al poetului
care a aruncat poemele peste umăr
iar ele părăsitele s-au ascuns în visele noastre
de aceea joi am visat că sunt o meduză
peste gura uscată a tăcerii tale
vineri continuam să locuiesc
în visele poemelor abandonate
m-am trezit cu o memorie de împrumut
care se ciondănea cu pretenţia mea de originalitate
una avea de partea ei greutatea vârstei
alta elanul adolescentin al neştiinţei
sâmbătă am alungat la rândul meu poemele
în memoria colectivă
atunci am fost pe de-a-ntregul originală şi liberă
iar duminică am respirat uşurată
pentru că nu ştiu să scriu nimănui ca unui prieten
Din volumul „Alchimia memoriei”, Neuma, 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu