Simona Popescu

 

Jocul Piticot, cochilia Litteratus, îngerașul literaturii…

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Destinul? Se vede la urmă! Ar fi cîteva lucruri despre care îmi vine să spun că se leagă în  narațiunea (work in progress) „destinului” (pe care nu mi-l știu). Oarecum mai coerent totul acum cînd, mergînd înainte, privești și în oglinda retrovizoare. O narațiune cu personaje, întîmplări, întîlniri care-mi dau impresia, uneori, că mi-au fost pur și simplu puse în cale, ca niște daruri sau ca niște piedici, precum în jocul din copilărie, Piticot, cînd dădeai cu zarul și nu știai dacă urmează salturi înainte, stagnări sau căderea în prăpastie (din care, acolo în joc, poți scăpa, ba chiar poți ajunge repede departe, pînă în chiar centrul lucrurilor, în căsuța lui Piticot). Cred mult în hazardul obiectiv (subiectiv!), în serendipitate, care survin interesant în viață sau în literatură. Îmi amintesc ce le spunea Nabokov studenților lui: că „adevărata textură e vieții, ca în literatură, e o problemă de inspirație și precizie”.  „Textura” se creează zilnic, din cele mai mici detalii. Un destin, dacă e să mergem pe aceast fir epic/liric/dramatic, nu e doar o sumă de acțiuni, de decizii, de mutări ca pe o tablă de șah, ci o neîntreruptă (re)asamblare “haoscosmotică”, unde intră tot felul: de la repetiția previzibilă și necesară de zi cu zi, la... surpriza efectului de fluture, fenomen diurn sau care se poate petrece în existența noastră onirică – iar lucrurile se influențeaă reciproc, sînt în rezonanță. Și apare, uneori, ca o străfulgerare, certitudinea că totul se află în legătură cu totul.  Aș fi fost alt om sau aș fi făcut altceva pe lume dacă: părinții mei ar fi fost alții – iar  aici aș putea să continui pe pagini întregi, pornind de la varii “biografeme”, multe circulînd deja prin poeziile mele, prin Exuvii, eseuri, chiar și prin textele despre alții sau cărți viitoare. Am avut o copilărie bogată și serenă ca un apus, în ciuda lipsurilor de tot felul, în ciuda faptului că eram un copil cu multe neliniști. Am fost înconjurată de dragoste și mi s-a dat multă încredere în mine de mică. Încrederea s-a pierdut pe parcurs, dar asta e altă poveste. Ar trebui să vorbesc despre bunicii mei, despre vacanțele care și-au pus amprenta asupra a ceea ce aș putea numi senzorium-ul literaturii mele; despre copilăria împreună cu fratele meu mai mic și despre puzderia de prieteni cu care împărțeam timpul, mîncarea, fericirea, frica și jucăriile. Mergînd pe firul cronologic, vine la rînd secvența în care apar cei trei prieteni ai mei din liceu, trei băieți fără de care nu știu dacă aș fi luat-o ferm pe calea literaturii: Andrei (Bodiu), Marius (Oprea) și Caius (Dobrescu). Lor li se adaugă Sandu (Alexandru Mușina) și George (Gheorghe Crăciun). Am tot spus cît de importanți au fost ei toți pentru mine ca scriitoare, deși apropierea asta a durat doar cîțiva ani, de fapt. Numai că, nu știu alții cum sînt, dar pentru mine secvențele cronologice nu sînt fixate în timp, iradiază cu putere spre prezent și sînt sursă pentru... totdeauna. Un rol important l-a avut, în liceu, doamna Cornelia Bularca, profesoara mea de română, care mi-a dat mult curaj în viață, că n-aveam deloc – sau dacă fusese, rămăsese undeva în copilărie. Aș pomeni-o aici și pe profesoara mea de română din școala generală, doamna Maria Leuștean. Dacă întîrzia la ore, iarna (făcea naveta, venea în orășelul meu, Codlea, cu autobuzul de la Brașov), mă delega să țin ora în locul ei, făceam temele cu colegii, era liniște în clasă, nici nu se simțea că nu e profesorul acolo. Ca studentă, a intrat în viața mea Felicia, care m-a „resetat”. Adică a adăugat veselia, nonșalanța, ludicul, eu fiind o fată cam serioasă. Și cam asocială, ceea ce nu era bine deloc. Apoi, a fost întîlnirea cu Bogdan, care avea să devină însoțitorul meu și, într-un fel, dintre oameni, înger păzitor. Spre sfîrșitul studiilor, un personaj important a fost domnul profesor Paul Cornea, care mi-a arătat multă încredere și chiar m-a încurajat să dau examen pentru postul de asistentă la Facultatea de Litere – asta după ‘90. A insistat, că eu nu prea vroiam, mi-era frică de expunere și de faptul că „sistemul academic” m-ar putea deturna de la ale mele. A fost bine că l-am ascultat, am ajuns în locul cel mai potrivit, cred acum (deși o vreme mă îndoiam de asta) – un job trebuia să am oricum. Doar că ăsta nu este doar un job. Mai ales în ultimii ani, faptul că sînt înconjurată de studenți e o necesitate și o bucurie. Nu mai spun că prin Paul Cornea, pe care l-am ales în ultimul an de facultate ca îndrumător pentru lucrarea mea de licență, aveau să intre în viața mea Gellu Naum (el era subiectul licenței) și Lygia Naum, Călăuzele mele pînă la sfîrșitul vieții lor. Ei mi-au deschis larg o ușă spre o lume pe care o presimțisem puternic în copilărie, spre „partea cealaltă” a lucrurilor. Apoi, la 34 de ani, a intrat în viața mea Danda (Alexandra), copil frumos și luminos. Sigur, pe drum, necesarii prieteni, de la cei de vîrsta mea – Cerasela (Crețu) și Dodo (Dorina Surdu) în liceu, Feli (Felicia Muntean) și Sandu (George Ardeleanu) în studenție, Magda (Cârneci), Ruxandra (Cesereanu) mai tîrziu (aici lista e mai lungă), pînă la studenții mei de ieri (cei cu care am scris romanul Rubik, dar nu numai)  pînă azi. Lista prietenilor și a binevoitorilor e lungă. Chiar o s-o fac odată! Am multă recunoștință pentru fiecare gest frumos. 

Sigur, la ceea ce numim „destin” contribuie și piedicile, ostilitatea, neprietenii, nefavorabilii (cum îi numea Gellu Naum), potrivnicii etc. Aș putea da și nume, aș putea povesti situații. Passons! Creează, uneori, reacție! Dacă e sub formă de literatură, reacția, cu atît mai bine! E vitală și de mai multe feluri, sănătoasă și purificatoare atunci cînd nu te opui unui om, de fapt (nici nu merită!), ci unui întreg conglomerat de trăsături și „proprietăți” care ți se par că vin ditr-o zonă de stagnări, de confuzii și mentalități rele, învechite sau dubioase, o zonă obscură de minciună, impostură, fariseism. Și felul în care te delimitezi de cele străine ție e important pentru devenirea ta!

     Dar, altfel, cum spuneam, „destinul” – să-i zicem așa – e format din mii de crîmpeie care tot țes la viața ta, se întrețes. Nu doar lucrurile care trec drept „importante” sînt importante! Totul e important! O greșeală, o remușcare, o nedreptate, un gînd rău, o vorbă aruncată-n vînt, o privire încurajatoare, o privire ostilă, un trifoi cu patru foi găsit în iarbă, un gest de solidaritate, zgomotul de fond al copilăriei, foșnetul vîntului, zăpada care strălucea seara, iar eu aveam patru sau cinci ani, stăteam înfofolită într-o sanie trasă de o umbră înaltă care mă ducea înainte și care era tata..., o debara întunecată unde îmi făcusem culcuș pe un raft, ocupîndu-mă intens de developarea imaginilor de peste zi, cadru cu cadru, un vis în care zburam deasupra orășelului, pe la 12 ani, un vis în care mă prăbușeam pe la 20, naveta dărîmătoare ca profesor la țară de la 22 la 25 de ani, teama de expunere care a tot crescut din adolescență pînă azi, rătăcirea într-un oraș străin, noaptea, pe la 38 de ani, rătăcirile din realitate și cele iterative din din visele mele, unde nu mai știu să mă întorc Acasă... și tot așa..., s-ar putea umple o carte întreagă!

     Și mai sînt și datele de „destin implacabil”, cum se zice! Te naști într-o țară, crești într-un regim totalitar (cu tot ce înseamnă asta – de la cele ideologice pînă la cele cotidiene: frig, foame, haine urîte, etc.), vorbești o limbă anume prin care îți faci ordine în cap, prin care încerci să-ți reglezi raporturile cu lumea, o limbă minoritară pe lume (și totuși te faci scriitor), ești bărbat sau femeie, sărac sau mai puțin sărac, norocos sau nenorocos, sănătos sau mai puțin sănătos, acceptat sau respins și tot așa. Sînt date structurale. Altele, conjuncturale, se mai pot și schimba...

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări literare? Începusem un roman pe la 12 ani, ceva despre doi gemeni cu destine – că tot vorbim despre asta – diferite. Eram un copil, vroiam să văd dacă e greu să scrii cărți, că-mi plăcea să citesc. Era greu, de vreme ce m-am oprit pe la pagina 20. Am găsit caietul nu demult, caiet studențesc, format mare, scris îngrijit, pagini fără greșeală, fără cea mai mică tăietură (manuscrisele de azi sînt aproape ilizibile și pline de tăieturi și modificări). Am descoperit atunci că mă plictisește să… inventez (am rămas cu asta pînă azi !). Încercări? Nu se pun prostiile adolescentine, desigur, niște poezele mai degrabă penibile. Pe la 17 ani am început să scriu cu o oarecare conștiință artistică, cum ar veni, dar mai important e că am început să citesc literatura care avea să mă formeze de-adevăratelea. Așa am simțit că am ieșit din peșteră (trimit la Platon, desigur): descopeream poezia americană, poezia lumii strînsă la un loc în Panorama poeziei universale contemporane a lui A. E. Baconsky, pe care o luasem de la biblioteca liceului, dădeam de Ezra Pound și T.S. Eliot („declanșatorii”, cum îmi place să-i numesc), de Mircea Ivănescu, de Dimov, de cei mai tineri dintre scriitori, optzeciștii, de Vînt potrivit pînă la tare, antologia scriitorilor de limbă germană din Banat, de Emily Dickinson, dar mai ales de cei doi băieți, atît de dragi mie, Rimbaud și Lautréamont. Începuseră să mă pasioneze cărțile grele de teoria literaturii, Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich, printre altele, lectură esențială la 18 ani, multe alte descoperiri pe care le făcusem împreună cu Andrei, Marius și Caius. Nu mă gîndeam deloc, pe atunci, la faptul că aș fi putut să devin o scriitoare. Senzația că viața mea ar putea să fie legată de scris a venit atunci cînd am simțit că se conturează ceva al meu – pe la 19 ani, cînd am terminat un poem căruia i-am pus titlu Televizorul (încă nepublicat), urmat de Xilofonul, Plicty, fragmente din viitorul Juventus. Toate citite prin cenacluri înainte de 1990 pentru publicul ideal: tineri inteligenți, solidari și exigenți. Îmi plăcea să scriu pentru că aveam senzația libertății  totale, chiar față de literatură – adică îmi plăcea să ies din tipare, scriam poezie amestecată cu proză și cu anchete sociale, cu note de subsol. Adică asta era poezie?, se întrebau unii dintre colegii de cenaclu. După măsurătorile locale, școlare, în-ce-tă-țe-ni-te etc. discutabil. Însă, vorba lui Fernando Pessoa: „Ah, ce plăcere/ Să nu faci ce nu se cere!” (unul dintre motto-urile de la Lucrări în verde..., unde am recidivat cu poezia mea altfel). Fragmente din Televizorul au fost publicate în 1986, parcă, în revista „Echinox”. Poate că ăsta ar trebui considerat debutul meu adevărat, mai ales că era însoțit de un text de ideologie literară – o  încercare de propuneri personale „de direcție” (care erau și rodul unor conversații cu prietenii mei cei trei, pomeniți mai sus, din Grupul de la Brașov, cum eram numiți încă din anii ‘80). În materie de proză, am citit în studenție la Cenaclul Junimea două povestiri, una despre tata și alta despre o fetiță negresă, româncă, cu care mă identificam (și ca… străină de lume, cum mă simt pînă azi!), mai apoi niște fragmente care aveau să intre în Exuvii. Deși erau chiar primele mele încercări, au fost primite neașteptat de bine de optzeciștii prezenți, la a căror părere țineam. Ei chiar se pricepeau la literatură, iar discuții pe text ca acolo n-am mai întîlnit pînă acum! La „Universitas” citeam poezie, îmi amintesc că la prima mea lectură publică a asistat și Mircea Nedelciu (care frecventa doar cenaclul „Junimea”). Lui i s-a părut interesant ce fac eu mimînd limbajul infantil, cu propoziții scurte, constatative, ca de abecedar – poezii pe care le alesese și Alexandru Mușina pentru Antologia poeziei generației ‘80, publicată după ’90, că înainte nu s-a putut. Mie poezioarele alea mi se par ca din altă viață. Dar totuși mă reprezintă (reprezintă o vîrstă) la fel de bine ca Juventus, Noapte sau zi sau Lucrări în verde...

De debutat, am debutat după ‘90. Am încercat înainte, cum am spus, de două ori și am renunțat definitiv. Gata! Scriam pentru cîțiva și pentru unii ca mine din viitor. Am mai vorbit despre asta. Noroc că a venit schimbarea politică, am ieșit din marea închisoare comunistă la care eram condamnați cu toții – un popor întreg, cu tot cu scriitorii ei (de fapt, nu pentru toți a fost închisoare, unii au dus-o chiar bine, dar asta e altă poveste).

Poate să adaug aici și încrederea unor critici literari pentru care aveam prețuire. Sigur, părerile prietenilor mei contau cel mai mult (că erau exigenți !), dar trebuie să vină, mai ales cînd ești la început, și semnale dinafară. Mircea Martin prețuia ce fac, făcea chiar analiză pe texte de cîte ori citeam ceva la Universitas. Am glasul lui în minte. Ovid S. Crohmălniceanu mă susținea puternic (cînd, după 90,  a apărut Xilofonul și alte poeme, a spus că e cea mai bună carte de debut din ultimii ani). La cenaclu se oprea mereu cu privirea la mine, după vreo lectură, așteptînd reacții, comentarii, așa am început să prin curaj să vorbesc în public, deși eram de-o timiditate cumplită. Nu în ultimul rînd, îl pomenesc pe Nicolae Manolescu care, pe vremea cînd eram studentă prin anul III, m-a invitat să țin cronică literară la Viața Românească. Am refuzat politicos, nu mi se părea potrivit să public și obiecții la cărțile unor autori care treceau drept… sacri! Și, după ’90,  a acceptat ca, în primul manual alternativ pe care l-a girat, să apară un fragment din Juventus și altul din Exuvii. Era o vreme cînd autorii în viață nu erau agreați de forțele conservatoare (ca să nu zic chiar capete pătrate), deși autori în viață apăruseră și înainte în manuale (chiar dacă, mai ales, cu texte cu tentă…”patriotică”).

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul pînă la prima carte pe care aș fi vrut s-o public și nu am reușit? Am găsit prin casă nu demult dactilograma pe care am predat-o editurii „Litera”, probabil prin 1986. Sigur, nu-mi puneam mari speranțe, dar „Litera” era o editură cu cenzori care foloseau o sită mai rară (și pentru că volumele apăreau “în regia autorului” – adică plăteau autorii toate costurile), acolo reușiseră totuși să-și publice optzeciștii celebrele (acum) antologii, Aer cu diamante și Cinci, pe lîngă cărți personale. Titlul volumului era Vulpea roșie, după refrenul unui cîntecel din copilărie care suna așa: „Nu vă uitați înapoi/ că trece/ Vulpea roșie” – și unde vulpea aia, roșie, avea o anumită semnificație. N-a mers, pe chestie de cenzură. Încercasem, cam tot în aceeași perioadă, împreună cu băieții, cei trei, și cu un volum colectiv, Înainte de carnaval. Nu ne-au acceptat. (S-au prins! Înainte de ce „carnaval” era vorba?). Spre sfîrșitul anilor ‘80 s-a strîns șurubul. Nu mai era posibil să apărem cu o carte proprie dacă nu intram mai întîi într-o antologie cu mai mulți. Cenzura găsise încă o metodă de a ne pune bețe-n roate. Am dat, împreună cu Caius, cîteva poezii pentru cartea colectivă, au fost acceptate de juriul format din critici literari, desigur, dar iar am căzut la cenzura politică amîndoi. Ciudat, aveam să aflăm că numai noi doi! În anii ‘80, mulți nouăzeciști, colegi de cenaclu la Universitas, au reușit să-și publice versurile în niște cărticele cît jumătate de palmă, fără coperți, din hîrtie de ziar, într-o colecție care se numea chiar „Cartea cea mai mică”. Era un supliment pe lîngă revista „Universitas” sau poate chiar pe lîngă „Convingeri comuniste” (așa titlu puseseră ăia revistei studenților de la București – la Cluj era „Echinoxul”, la Iași „Dialog”-ul). Între studenți îi zicea Coco revistei cu nume groaznic. Nu se publicau doar tîmpenii, în ciuda titulaturii, astea ocupau primele două pagini, cred, le gestionau unii care își doreau... carieră (vai de cariera lor!). Oricum, nu aveam treabă cu Coco, dar, la sugestia lui Mircea Martin, am dat ceva, ne-am încercat norocul –  și eu, alături de Caius și de Marius. Profesorul încerca să ne ajute, să apărem în desant, cum ar veni, noi, „nouăzeciștii” lui. Am ales o poezie lungă, Televizorul, deși îmi era clar că îmi micșoram șansele, că avea multe  aluzii... discutabile. Nici unul dintre noi nu a fost, normal!, acceptat. Eșec! Ce bine! Ce noroc am avut de toate refuzurile astea! Ei, destinul..., că tot vorbim despre asta. Destinul e făcut și din refuzuri, neacceptări, amînări. Cred că își au rațiunea lor, nimic întîmplător. Așa că am pus definitv în cui ideea publicării, dar am continuat să scriu cu speranța că poeziile mele vor fi citite cîndva. Totuși, ce scriam citeam prin cenacluri și prin taberele de creație unde se adunau studenții  „cu condei” – cîțiva chiar au ajuns să se facă cunoscuți ca scriitori. Aveam parte de recunoaștere și chiar respect de la unii pe care-i prețuiam la rîndul meu. Ce îmi puteam dori mai mult? Am reușit să public o carte abia în 1990, la Litera!, Xilofonul și alte poeme și, împreună cu prietenii mei, în 1991, antologia refuzată cu cîțiva ani în urmă (Înainte de carnaval) cu titlul Pauză de respirație.  Ne-a făcut o copertă sugestivă Tudor Jebeleanu, care făcuse coperțile celorlalte două antologii optzeciste: patru fotografii în care toți patru ne acopeream pe rînd, cu palmele, ochii, gura, nasul, urechile. 

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

La întrebarea asta am răspuns mai sus, dar și cu alte ocazii. Aș putea să intru în detalii, ca să nu – doar – repet. Să vorbesc despre cum m-au influențat și certurile (pe idei și opinii), nu doar dialogurile consensuale, cu cei trei băieți, prietenii mei, împăcările care se lăsau cu o copleșitoare fericire, cititul cot la cot cu ei, în neștire, felul în care pierdeam vremea împreună („pierderea ”  asta e cel mai mare cîștig!). Poate ar trebui să spun cît de importante au fost pentru mine cursurile de teoria literaturii ale lui Mircea Martin, nu doar faptul că megeam la cenaclul pe care îl conducea. Sau cît de mult m-a influențat radicalismul lui Gellu Naum, care mi s-a transmis, ca și modul de a percepe poezia din/pe viață etc. etc. A contat mult la formarea mea preocuparea, încă de foarte tînără, pentru avangardă, suprarealism, postmodernism – într-o vreme cînd se vorbea puțin despre toate astea. Nu erau legate doar de literatură, ci și de politic, de libertate, de necesitatea de a ieși din țarcul local, instituționalizat, de nevoia de desprindere de deprinderile în-ce-tă-țe-ni-te!

Ar  trebui să-i pomenesc aici pe scriitorii din toate timpurile de care mă simt apropiată și cărora le datorez atîtea. O listă de poeți, pe trei pagini, o mică istorie personală a poeziei românești, în Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. O listă de prozatori, într-o carte viitoare. Altfel, viața, literatura îmi sînt influențate continuu de toți oamenii și de toate lucrurile la care se oprește atenția mea. Fie ele/ei din Realitate sau din Oceanul virtual – și exquis – care e Net-ul. Ascult tot felul de muzici, de dimineața pînă seara, mă hrănesc cu imagini, filme, frînturi din marele madrepor al Informației (echivalez cu mai vechiul cuvînt, poate prea prețios, Cunoaștere) –  toate acestea sînt declanșatori, bune conducătoare de emoție de la mine la mine și de la mine la scrisul meu. Caier de detalii, „trîmbe de vedenii” (cum ar zice Mateiu Caragiale), din real, din vis, din citit, din scris.

Și ar mai fi… îngerașul literaturii! Ceva între Puck, Ariel, Odradek, Jimminy, Yoda, Tinker Bell și zîna cea vîrstnică din povestea Cenușăreasa.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Un scriitor e o conștiință, asta e clar. Cineva care refuză instinctiv compromisul, lașitatea, un fel de a fi comod și călduț. Așa este etic, dar și… estetic ! Un scriitor care nu e atins (cutremurat!) de cele ce se întîmplă în jurul lui, care nu încearcă să facă ceva  pentru ca Binele, Frumosul și Adevărul (îmi asum utilizarea majusculelor!) să reziste pe lume, opunîndu-se folosirii lor în marile manipulări ale prezentului (mereu altul!), nu e un scriitor întreg, așa cred. Chiar dacă e un estet, îndepărtat de lumea dezlănțuită, de realitatea obiectivă (cum se zice!), nu are cum să nu-l privească ce se întîmplă cu lumea din jurul lui (și nu numai). I-am luat ca model, înainte de 1990,  pe scriitorii de limbă germană din România, a căror antologie, Vînt potrivit pînă la tare, a contat mult pentru direcția pe care am luat-o atunci în poezie. Lor le păsa de ce se întîmpla în jurul lor, scriau despre asta, aveau mai mult decît doar conștiința literaturii. După revoluție, am asistat cu toții la multă confuzie, dar apele s-au limpezit cu fiecare nouă tulbureală. Au fost scriitori care m-au dezamăgit din punctul de vedere al relației lor cu puterea. Un scriitor trebuie să fie de partea binelui și a adevărului, care sînt, orice s-ar zice, crystal clear, nu există justificări pentru „rătăciri”, există doar oportunism și lașitate. Iar un intelectual e greu de iertat pentru astfel de derapaje și pentru faptul că atitudinea lui, opiniile lui îi angajează și pe alții, pot face rău unei întregi comunități, mai ales dacă sînt populari, au putere de influență. Pe de altă parte, și apoliticii declarați mi s-au părut întotdeauna dubioși, lași.

Sînt cîteva evenimente colective care m-au marcat profund. Cele legate de Piața Universității, unde a început revoluția noastră din decembrie 1989, unde am continuat, cu sute de „golani” (cum am fost numiți de Ion Iliescu) să apărăm ceea ce se cîștigase cu sacrificiu de sînge. Apoi, au fost evenimentele din Piața Victoriei pînă azi – un alt loc al triumfului frumuseți morale colective.

Politicul îți influențează viața (chiar pînă la lucruri cît se poate de concrete, de care, uneori, ea depinde). Uite, sînt mari probleme ale sistemului sanitar în perioada asta cumplită, de pandemie! E și o chestie politică, da, faptul că nu avem spitale destule, că unele arată parcă din alt secol, că viața noastră e pusă în pericol!

Dacă mă gîndesc bine, tot ce am scris înainte de ‘90 era și o reacție la cele înconjurătoare, infiltrate de politic pînă în măduva lucrurilor. Scrisul era, repet, și reacție. Acum e la fel, doar că Răul e mult mai difuz, mai indiscernabil. Dar, pe de altă parte, scrisul e și discurs îndrăgostit, de/pentru Lume, de/pentru Viață.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Mă interesează literatura contemporană, ca întotdeauna, vorbesc despre asta la Facultatea de Litere (București). E, cum ar veni, specialitatea mea, deși cu mare plăcere și cu simțul datoriei vorbesc despre toți scriitorii de valoare reală din literatura noastră (mai ales cu ocazia unor opționale de genul: Ce este un autor?). Sigur, printre contemporani sînt cîțiva pe care îi simt foarte apropiați, cu care am afinități. Apar mereu și nume noi. Mă interesează tot ce iese din orizontul comun de așteptare, îi apreciez în mod deosebit pe scriitorii care sînt dublați de ideologi (atenție!, prin asta înțeleg scriitori care sînt în avant-garde, care au idei, o conștiință literară avansată). Dar un criteriu important, pentru mine, e și cel etic.

Altfel, pe piața de carte, tot felul… Cam amestecate lucrurile, cam amestecate și criteriile de selecție azi. Și parcă mai puțină înaltă expertiză. Îmbucurătoare căutările celor mai tineri. După atîta arid și previzibil “neoexpresionism” impresionist, parcă mai sofisticați aș zice. Cel puțin e valabil pentru cei pe care încerc să-i urmăresc.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Un scriitor e creativ sau nu. Cred că e ceva structural. Și nu se lucrează cu program. Poate ar trebui să spun că lucrurile încep să se lege de la sine, în mintea ta, în jurul tău, uneori parcă independent de tine. Dar apare, din cînd în cînd, ca o iluminare, senzația că totul are o logică ascunsă, că totul face corp comun, chiar și cînd  lucrurile par risipite, amestecate. “It coheres all right even if my notes do not cohere”, cum scria Pound într-unul din cantos-urile sale.

Mai cred că, adesea, aproape că ți se impune un “proiect” (refolosesc acest cuvînt, că nu găsesc altul mai bun) existențial și apoi literar. E ceva ce ține de natural, de instinct, de la pun punct încolo. Ești asemeni melcului Conus Litteraturs (îl aleg pe ăsta, sună frumos!) care-și creează cochilia cu o știință care-i este instict. Ești legat de proiect (de cochilie) și cînd nu scrii! Nu e adevărat că scriitorul e scriitor doar atunci cînd scrie, cum am auzit că spunea, nu demult, un confrate. Nu producția contează, ci acel...Litteratus, care vine ca răspuns al unor acumulări în timp, al unor depuneri de sens, restructurări de sens, care se întîmplă toată viața, pînă la sfîrșit. Acumulare, știință-instict, autocreație aproape involuntară, care e necesitate, nu producție, repet.

Lucrez în prezent – prezentul continuu! – la niște cărți începute cu cîțiva ani în urmă, una acum… 20 de ani! Ar cam trebui să le pun punct. Altfel, poate unii cred că am încetat să fiu scriitoare, dacă am încetat (am uitat!) să mai și public. (Nu că ar conta părerea, dar trebuie să faci loc în minte  – și în laptop – pentru cele viitoare.) Una începuse ca un eseu despre “formarea intelectualului” (un eseu), dar s-a transformat în prozeu (asta e ceva între proză și eseu, cu un cuvînt inventat acum de mine!) și-apoi, înspre final, în Cantos-uri (da, cu trimitere la Pound!) dialogice. Altă carte-i despre… Lume, despre rostul Lumii. Începută în/cu orașul Berlin, dar am ajuns și prin multe alte locuri, pînă în Birmania, transformată în Myanmar, și înapoi în orășelul Codlea, de lîngă Brașov, unde se află un munte mic, în vîrful căruia primpvara înflorește o pajiște de ghiocei. Nu îmi vine să le închei pe nici una, pentru că s-a insinuat, încet, încet, ca personaj principal, chiar Timpul (un personaj activ!). Ar trebui să-mi public eseurile. Și măcar cele trei cărți de poezie care sînt gata (deși, la mine, acest gata se poate prelungi la nesfîrșit, că se tot adună lucruri care se cer încorporate și dezvoltate): una, în plin postumanism, despre plante și animale!, alta „în colaborare”, cum ar veni, cu poeții la care țin eu cel mai mult, un fel de „critificțiuni” (cu termenul lui Raymond Federman care înseamnă – atenție! – literatură personală pornind de la un autor care te exprimă!, cu care vrei să intri în dialog); a treia ar fi una de „ocazionale”. Să precizez că eu cred că toată poezia este, de fapt, ocazională. Nu? Ar mai fi niște texte scrise pentru copiii de toate vîrstele. Aș putea să adun și toate prefețele scrise pentru cele patru volume de Opere Gellu Naum. Și textele despre niște scriitori care mă interesează și de care e legată, fie și prin fire invizibile, literatura mea.  Ei, ar fi ceva cărți. Și aș vrea să public, la un moment dat, ceva despre studenții mei de la cursurile de scriere creatoare, ceva despre creativitate sub multiplele ei înfățișări.

Anul trecut, invitată la FILIT, festivalul de literatură de la Iași, am preferat să vorbesc în public despre cărțile viitoare. Ba chiar am dat un amplu interviu orientat spre viitor, deși  eram obligată să dau aceleași răspunsuri (cît pot schimba stilistica, unghiul de vedere?) la întrebări despre Exuvii, despre Grupul de la Brașov, despre Gellu Naum. Era un interviu amplu, cred că și amuzant. Dar n-a fost (încă) publicat. O fi crezut fata că inventez. Că… fantasmazez!

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Eu lucrez ani de zile pe mai multe direcții – proză, poezie, eseu. Nu e premeditat, așa se nimerește, așa e firesc la mine. Toate duc în același loc. Sau pornesc din același loc. Nu știu ce să aleg, sînt așa de diferite textele mele – și mă reprezintă egal. De fapt, doar suma lor mă reprezintă cu adevărat. Am să vă dau spre publicare cîteva fragmente din cartea care stă sub tipar, unde strîng toate poeziile scrise pînă în 2006, pînă la Lucrări în verde. Pledoaria mea pentru poezie. Un Proem, care apare la început, un Envoy care apare la sfîrșit. În versurile de mai jos, cuvîntul „carte” e o sinecdocă.

Proem 

De vei începe această carte,

ca pe-o poveste tu s-o vezi!

Nu cu doar firul

narativ și nici

cu, în covor, prea clar desen

poveste din detalii dar

cu narator

– carte-mijlocitor.

O parte alb-negru, o parte color!

Poți s-o citești alandala

deschizînd la-ntîmplare.

Sau cum vrei și cum știi.

Căci simultane paginile – cum aș vrea –

nu pot fi

simultane ca într-o scenă de film văzut de mine cîndva

cu un băiat stînd pe-o terasă sau poate un acoperiș

iar în jurul lui o mulțime de cărți

rămuriș

răsfoite

de vînt

deodată.

Envoy

De vei fi terminat această carte,

ca pe-o poveste tu s-o vezi!

(Nu despre mine, ci, poate, despre tine.)

Dar nu cu fire

narative (doar)

și nici

cu, în covor, prea clar desen.

Mai mult Desemn.

Un nor

ce-și schimbă forma mereu – el rămînînd același.

Carte-mijlocitor.

 

Noiembrie, 2020, București