Angela Furtună

Angela Furtună

“Fără destin, am fi niște fire de nisip. Oamenii care creează au impresia că sunt stânci solitare, că răstoarnă munții, că tulbură cerul. Fără opțiuni, am fi doar forme de viață primitive, ce nu-și asumă nimic. Creatorii se iluzionează adesea că sunt demiurgi. Punctual și păstrând proporțiile, pe intervale scurte când servesc la definirea toposului imaginar, aceste iluzii chiar se substituie realității auctoriale » 

1.     Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

     

-  Fără destin, am fi niște fire de nisip. Oamenii care creează au impresia că sunt stânci solitare, că răstoarnă munții, că tulbură cerul. Fără opțiuni, am fi doar forme de viață primitive, ce nu-și asumă nimic. Creatorii se iluzionează adesea că sunt demiurgi. Punctual și păstrând proporțiile, pe intervale scurte când servesc la definirea toposului imaginar, aceste iluzii chiar se substituie realității auctoriale.

Numai cei ce au parcurs, arzând cu flacără, drumul către cărțile lor cunosc acel sentiment unic ce îl ține în viață pe scriitor deasupra prăpastiei. Pentru că, adesea, inaugurarea și scrierea cărților sunt o stare de abis, de inconsistență, precedând o cosmogonie însoțită de o intensă combustie ce poate preschimba în cenușă și operele, și autorii.

Destinul meu de scriitoare nu a fost nici ușor, nici limpede. Ritmic întrerupt, adesea restartat. De la bun început, am fost un om performant, de excepție, dar mult amânat; inițial, un destin de vocații confirmate în mai multe domenii, nu toate fiind umanioare. Doar epoca era greșită, căci nu a fost o epocă a libertății de formare și de asumare, nu a fost o epocă a valorilor, a individualității, ci a mediocrității. Or, eu aveam o vocație a umanismului, a spiritului enciclopedic și a transdisciplinarității, manifestă încă din anii tineri. Condiția neînregimentării era foarte greu de atins. Am fost (și am rămas) un copil minune, muncind pe rupte, mereu premiant, mereu medaliat, mereu printre șefii de generație, olimpică națională de câteva ori. Dar un spirit liber, cu o marcă puternică a originalității. Ceea ce nu avea sorți de izbândă în acele vremuri. Totuși, a fost vorba de o energie extremă, care nu s-a epuizat, în ciuda amânării și a piedicilor. Ea mi-a alimentat puterea de muncă, temele esențiale ale vieții, capacitatea de a inova. În fond, o luptă au fost toate astea. O neodihnă perpetuă.

Am reușit, dar foarte târziu, să devin ceea ce eram déjà, citând aici dintr-un vechi și drag învățător. Fiind născută în anii '50, în plină epocă de ridicare a bastionului bolșevic de către URSS în România, dominanta educației oficiale era aceea că bloca valorile. Valorile reale erau considerate suspecte. Discursul era dedublat. Numai obediența și spiritul de turmă obțineau promovarea. Puterea străină încă nu era total biruitoare, deși reușise să decapiteze o mare parte din elitele epocii românești vechi (armata regală, păturile sociale cu avere, intelectualii, preoții, țărănimea înstărită);  în munți, partizanii încă se zbăteau să salveze România de sub cizma sovieticilor,  deținuții politici umpluseră închisorile și gropile comune, iar majoritatea populației rămasă liberă fusese îngenuncheată cu brutalitate, ca orice popor cucerit de o Armată de invazie, cum fuseseră Armata Roșie și KGB. Era la mijloc și răzbunarea cumplită a sovieticilor pe conducătorii României ce atacaseră, alături de Hitler, Imperiul Roșu moscovit. În această încleștare dintre demonii totalitarismului din secolul trecut, poporul român avea să plătească scump toate deciziile căpeteniilor: și marșul bietei armate române pe frontul de Răsărit, și marșul ei eficient și sacrificial către Berlin după întoarcerea armelor, precum și jaful ce a urmat asupra teritoriului nostru, prin teroare, militarizare slavă și sovhozuri după abandonarea de către Occident a României în lagărul de prizonieri de război condus de sovietici.

În astfel de vremuri, în România, nu putea fi vorba să îți iei oficial în serios un destin de scriitor liber, de jurnalist sau de artist, decât dacă te lăsai antrenat în departamentele de propagandă ale Partidului. Totul era cenzurat. Am fugit de specializările universitare ideologice, de cele care te puteau înrola imediat printre cei ce trăiau bine, dar care se bălăceau în sclavie ideologică. Am supraviețuit cu ajutorul profesionalizării și al activității în științele exacte. Numai așa mi-am conservat talentul și tipul de sensibilitate, deși mi-am ratat tinerețea.  M-am amânat sine die, ca autor. Se manifestau în mine și valoarea artistică, și aceea etică, de cetățean. Cu atât mai mult, eram datoare să le apăr, să nu le expun celor ce puteau să le distrugă. Acesta a fost destinul. Imposibil de rescris, dar asumat până la capăt.

Opțiunea? Opțiunea a constat din alegerea momentului oportun pentru a sparge zidul. Cum erau vremuri de blocadă a individualității, în care fiecare conștiință era arestată într-o colivie, fiecare ființă s-a salvat numai atunci când a reușit, singură, riscând, să spargă ușa și să zboare liber. Era, pentru fiecare om din dictatură, începutul luptei sale de după desprinderea de blocul comunist și afirmarea sinelui reprimat.

2.     Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

-  Pentru mine, există nenumărate debuturi, dar numai unul singur e Debutul. În anii copilăriei, ai școlii, ai adolescenței, adesea, compuneam cu nevinovăție dar cu inspirație atât muzică pentru pian sau voce, cât și povestiri sau poezii, dar lucram și desen, pictură în acuarelă, ulei și tempera. Ori de câte ori aveam ocazia, dansam și declamam, cu și fără public, recitam pe scenă, reală sau imaginară, versurile mele sau ale scriitorilor români (ori francezi, dar și ruși, germani, englezi sau americani). Sunt un om format de clasici. Nevoia de exprimare artistică era irepresibilă și de calitate. Gustul înalt mi-l formaseră profesorii particulari, de la cele mai mici vârste. Am avut, însă, și un cerc de prieteni tot de elită, tot cu educație înaltă și prin care valorile noastre comune erau dezbătute, analizate, exprimate, devenind conștiința noastră de grup. Asta ne-a ferit de masiva ideologizare a epocii. Am avut norocul unor profesori speciali. De la patru ani, profesoara de franceză, doamna Iacubovici. Tot cam de atunci, profesoarele de pian și teoria muzicii, doamnele Nussbrauch și Erica Popa. Profesoarele de literatură română, doamnele Brădățan și Iulia Leo-Miza, aceasta din urmă fiind și una din cele mai bune profesoare de limba și literatura română pe care le-au avut Bucovina și, respectiv, învățământul românesc. Profesorul emerit de limba și literatura română, boierul Ștefănescu, vecinul meu, un veritabil domn al literelor românești de altădată.

La gimnaziu și la colegiu, déjà, eram redactor la revistele literare ale elevilor (revista Școlii cu opt clase nr. 1 din Suceava și, respectiv, Revista CN Ștefan cel Mare din Suceava), participam la olimpiade și la concursurile de creație. Acesta era un mod de viață, trăind cu capul în nori și în biblioteci, umplând cu schițe, poeme, portative, desene și idei caiete după caiete, jurnale după jurnale, dar ținea mai degrabă de o alternativă personală pe care o opuneam propriilor înzestrări, la fel de merituoase, și în științele exacte, filosofie, ștințele biologice ori fizice. Ar fi putut fi ușor de înțeles un copil ca mine, care excela și la geometrie și la literatură, și la biologie și la fizică, dar și la muzică ori filosofie, și toate acestea fâcându-le cu plăcere, cu devotament și cu performanțe recunoscute? Era o savoare în toată această bucurie de a învăța, de a crea, de a cerceta și de a inova. Era și un IQ de excelență, dublat de o uriașă capacitate de muncă, de sacrificiu, cu deschidere pentru performanță. Astăzi tinerii caută adrenalină, eu aveam echivalentul adrenalinei în puterea minții și a inimii, în aventura cunoașterii. Dar spre deosebire de tinerii de azi, noi eram tineri arestați într-un regim ermetic închis. Iar un IQ prea înalt nu era un avantaj pentru acea lume condusă de clasa muncitoare și țărănimea aliată, care urau intelectualii și genialitatea vie.

Anii studenției s-au derulat la București, la Universitate. Poposeam uneori la Cenaclul de Luni, la Universitate, dar atmosfera nu mă încânta în mod special, nici la fel de mult cum mă atrăgeau Biblioteca Centrală Universitară și altele la fel sau Cinemateca, Teatrul Mic, Naționalul sau Bulandra, A Club sau audițiile de muzică progressive rock de la Sala Universității din Schitu Măgureanu de lângă Cișmigiu, galeriile de artă și Ateneul Român. Cenaclul de Luni era și nu era atractiv, chiar dacă a devenit o legendă. Obiceiul de a arunca orice nou venit care citea la Cenaclu în groapa cu lei a celor inițiați era cam horror, pentru ființa care eram eu, și care doream mai mult o ceremonie și o venerare a Poeziei, nicidecum un ring de box. Boema nu era nici ea pe gustul unui șoricel de bibliotecă. Dacă se dezlănțuiau, inițiații din cenaclu nu se dedau unei critici oneste, ci unei hârjoane destul de sadice. Mai ales pentru o persoană de gen feminin, era lesne de confundat cu o lecție de hărțuire, deși nevinovată. Destul, însă, să semene prudență și neîncredere. Cu atât mai mult cu cât misoginii de serviciu, numeroși în România și la vremea aceea, ca și azi, nu asociau scriitura feminină cu vreo virtute intelectuală reală. Totuși, Bucureștiul a contat enorm în formarea mea, prin bogata lui viață culturală, de muzică, de galerii, de atelier, de bibliotecă, de muzee și de spectacole de artă, în care m-am lăsat absorbită. Prin condiția asumată la vremea aceea, de spectator asiduu și de atent observator, am crescut în profunzime, în gust desăvârșit și spirit critic.

După 1990 revenind la Suceava, șoc după șoc…nu m-am mai simțit niciodată acasă, ca pe vremea copilăriei, în orașul meu natal. Pe durata intervalului cât fusesem plecată de aici, linia ceaușistă culturnică implementase peste tot politica de anihilare și de desființare a memoriei urbane și nu numai, sucevene și bucovinene, așa cum fuseseră ele în cursul firesc al istoriei. Eram din ce în ce mai puțini, oameni cu amintiri comune din anii copilăriei. În acest scop de spălare a creierului, fuseseră aduse la Suceava niște cadre dure de propagandă din alte zone ale țării, cu misiune xenofobă și de românizare forțată, precum și de alungare mai ales a minorităților urbanizatoare (evrei, germani, armeni), dar și a românilor bucovineni care nu eram radicali sau ultranaționaliști. Nicio altă regiune a țării nu a avut parte de un tratament asemănător din partea Partidului, care în mod programatic își dorise să elimine orice urmă de memorie ce ar fi putut uni, mai târziu, cândva, cele două Bucovine surori. Iredentismul avea fațete geopolitice negociabile. Mai întâi, unirea s-ar fi putut face prin amintiri comune…Partidul vânduse Sudul prin omerta în chestiunea actelor sale de demolare, asigurându-se că înăbușă din fașă pulsiunile revendicative ale românilor originari din Bucovina, spre a nu-i deranja pe vecinii statali ruși și pe ucrainenii din URSS. Partidul declarase inamiciție și culturilor germană și evreiească din Bucovina, mai ales după anii '60. Este motivul pentru care uniformizarea prin naționalitate unică în care nu trebuia să existe asumarea de nuanțe și de coloratură identitară minoritară devenise singurul pașaport de bun bucovinean. (La fel cum azi, liderii ce calcă pe urmele vechiului canon activist doresc aceeași aliniere a gloatei la coada unui Căpitan-Tătuc politic, atoateștiutor, omnprezent și omnipotent, foarte distructiv și ostil oamenilor liberi și înzestrați. De groaza acestui tipar sclavagist, dublat de sărăcie, jumătate din populația actuală a Bucovinei a emigrat).

...Or, Bucovina, teritoriu românesc supus unor cazne istorice, evoluând, ca și Ardealul, și ceva mai mult timp sub Imperiul Austro-Ungar, cunoscuse perioade istorice de interculturalitate a românilor cu alte minorități, într-o realitate geo-politică și națională încordată față de centrul de putere, dar din care nu lipsiseră conviețuirea, schimbul și căile de diversitate către un progres de tipul mittel-european. Suprimarea brutală și ideologică a tuturor acestor fibre de comunicare dintre culturi lăsase în urmă frică, amenințare; ele blocaseră buna rânduială funcțională creată de istoria comună prin proba realității. În fond, o societatea vie în secolul XXI trebuie să fie prietenoasă cu toți indivizii, iar valorile umanismului trebuie să se regăsească în legile ei interne.

Bucovina era, așadar, puternic schimbată în jurul anului 1985-1990, după un proces de inginerie social-politică. Această atmosferă contrasta puternic cu legile firii în care copilărisem. Activul de partid și cenzura dominau spațiul public. Dar majoritatea lor nu erau bucovineni suceveni, deci se simțea, la aceștia, biciul, ingredientul straniu, excesul de zel al ideologului trimis să facă ordine pentru stăpânul dictator.

Cenaclurile literare oficiau numai cultul Partidului. Refugiul cel mai sigur l-am aflat tot în singurătate, în biblioteci, în cărți, în muzică și artă, iar dintre toate acestea le frecventam pe acelea care nu mai erau atât de atent cenzurate precum era Vocea Cetății. Până și operele și creațiile cu fond patriotic și românesc erau deformate de cultura exceselor și de cultul personalității sau de protocronism.

În plus, eu am arătat adesea că scriitorii cei mai valoroși din Bucovina au fost mai ales cei români și evrei, desigur cu oscilațiile specifice talentului fiecăruia;  aceste două mari literaturi - cea făcută de români în limba română și, respectiv, cea făcută de evrei, mai ales în limbile germană, idiș și română -, erau dominante valoric și se afirmaseră déjà nu numai în zonele de enclavă, ci dobândiseră recunoaștere națională și internațională. Problema era că aceste două mari literaturi nu se puteau așeza în matricea binemeritată, în dialogul universal integrator și pe același raft comun, de mare tezaur bucovinean, din cauza faliilor politice adânci din Bucovina. Zona unde regimurile totalitare săpaseră răni grave (prin holocaust și bolșevizare, plus raptul teritorial și ruptura Bucovinei de Nord de cea de Sud) avea o caracteristică : scriitorimea fusese atașată la vehiculul luptelor politice și ideologice, dar și la idealuri umaniste universale versus cele extremiste. De aceea, aceste literaturi intrau mereu în coliziune și în reciprocă negare, indusă de coliziunea practicilor politice și a memoriilor totalitare, dornice de conflict și de înfruntare. Astfel au și rămas, cu puține excepții, până în zilele noastre. Iar puținii cunoscători care vorbesc, ca și mine, în cunoștință de cauză, în public și cu respect, despre valorile literare ale Bucovinei românești și ale celei evreiești, sau germane, am fost luați la ochi de autorități, alungați sau marginalizați, tratați cu  speciala atenție ce se acordă de obicei celor ce trebuie să moară în exil. Antisemitismul furibund a marcat, cu unele oscilații, epocile anilor '30, '50-60, dar și post-decembriști. Or, eu am inițiat după 2003 un proiect cultural și educațional bazat pe dialog și pe combaterea antisemitismului. Așa se face că, abia debutând, după revoluție, am și început să fiu alungată. Îmi era refuzată, astfel, însăși românitatea, care la mine era filtrată în alt registru decât cel de ură antisemită specifică spiritului românesc oficial remanent legionar și ceaușist.

Noutatea acestei perioade, așadar, a fost nevoia mea de a publica oficial. La cenaclurile și periodicele locale, pline de fățărnicia culturnicilor, nu aflasem înțelegere. Literatura propusă de mine nu-și găsea un loc. Aveam să înțeleg mult mai târziu că mediocritatea poeților și condeierilor urbei făcea casă bună cu afilierea lor activă și acoperită la structuri și organe, mulți fiind fantome ale regimurilor totalitare. Pe de altă parte, faptul că ei practicaseră arta angajată și erau produșii studiilor ideologizante îi făcea extrem de refractari și toxici față de noii veniți. Nu voiau să-și piardă privilegiile, nici nu permiteau peisajului cultural și literar să se coloreze și cu teme sau figuri noi. Mulți din autorii ce au debutat după anii '90 s-au confruntat cu aceeași problemă ca și mine. Nu li se spunea bun venit, ci se loveau de blocada culturnic – politico – universitară locală ; ba chiar ne trezeam executați ca în anii ceaușiști sau legionaroizi, și de către aceiași oameni din rețeaua culturală (ce s-a menținut peste o jumătate de veac la butoane, lăsând și urmași tineri de nădejde, capabili în anii 2000 de toate atrocitățile politice pentru a fi promovați. Tinerii mai curați, au plecat bucuroși de aici. Acolo unde au ajuns, dacă au rezistat, au fost primiți cum se cuvine și receptați cu bunăcredință.

Debutul meu literar propriu-zis a avut loc, totuși, ceva mai târziu. Exasperată de lâncezeala și trucurile marginale ale provincialilor alfa, prin toamna anului 1996 am trimis un sac cu manuscrise la revista România literară. Revista trecea prin perioada liniștită a principiului impus de valoare și onestitate, dincolo de furtunile carieriste sau politice pentru putere. Desfășura, pe atunci, și o politică de descoperire și susținere a talentului literar autentic și înalt. La rubrica Poșta Redacției, coordonată de doamna Constanța Buzea. Pe vremea aceea, revista fanion a scriitorilor din România era și una din puținele care, luându-și în serios vocația de încurajare a valorilor remarcabile, acorda o mare atenție debuturilor. În numărul 42 din 1997 al revistei, la rubrica Poșta Redacției, citesc cu sufletul la gură răspunsul Constanței Buzea pentru mine, care era un verdict, un diagnostic și un botez: «  văd în dumneavoastră valul uriaș ce vine dinspre larg ». Constanța Buzea nu prea a greșit niciodată în ceea ce-i privește pe cei ce vin. Păcat că linia și amprenta ei, lăsate revistei ca o marcă a valorii, au fost estompate și chiar eliminate, după moartea poetei (consemnată la 31 august 2012, după un șir de tragedii de familie, ce culminase cu boala și moartea fiicei sale, după un cancer incurabil).  După ce publică și câteva citate din poeziile mele, mă invită la București, să ne cunoaștem. Nu puteam merge acolo, pe atunci. Avusesem un grav accident de mașină, căruia supraviețuisem, dar încă nu mă și recuperasem, după ani de trudă. Contanța Buzea m-a invitat să scriu o scrisoare în care să vorbesc despre mine, despre anii de formare, despre ce gândeam. Conformându-mă, i-am scris și, după nici două-trei săptămâni am găsit, în numărul 46 din 1997, pagina Poemul cu Scrisoare.  Scriitoarea debutantă : Angela Furtună. Pasaje întregi din scrisoare apăreau după șapou, urmate de poeme din ciclul Cinci tablouri de colecție. Ulterior a venit Marele Premiu pentru début în manuscris de la Festivalul Național Tudor Arghezi. Și primul volum. Tipărit pe banii organizatorilor, dar și distribuit în toate bibliotecile publice și librăriile din România. Un festival impecabil. De atunci, în fiecare an, revista România literară îmi publica cel puțin o pagină de poezie, și publica și cronici la cărțile mele. De ziua mea, eram invitată ca poetă și mi se arăta un mare respect. Revista îi cultiva, astfel, pe cei descoperiți chiar de ea, reprezentând speranțele de mâine. Obiceiul acesta s-a pierdut între timp. Revista și-a trasat un format de club mai exclusivist, unde contează un anume vizibil interes al castei dominante. Pare că literatura a fost preschimbată într-un blazon mai ermetic, ea nu mai este o Regină a omenirii, cum o vedeam eu.

Așa a început.

3.     Care a fost drumul până la prima carte ?

-Am arătat mai sus că a fost un drum lung.  Și chibzuit, sau mai degrabă rostuit de un destin complicat. Eu nu fusesem un alergător grăbit, ci un om care crede în valoare, nu în succesul facil. Azi e invers, la contemporani, toți se grăbesc să se valideze prin marketing. Toți ajung sus aproape fulgerător. Succesul e un cumulard de like-uri, critica se decontează la bancomat sau la partid.

Atunci când am obținut eu Marele Premiu pentru début în manuscris la Festivalul Național de poezie Tudor Arghezi, ne aflam la mică distanță după debutul din revista România literară. Cartea a apărut pe cheltuiala organizatorilor festivalului. Acest volum a purtat titlul Metonimii de word-trotter. Organizatorii asigurau, după un vechi obicei remarcabil pentru susținerea literaturii, și distribuția volumului premiat, și accesul în librării, dar și în toate bibliotecile publice din România. Obiceiul ajungând să fie prea costisitor - după două decenii, când piața de carte a devenit un ocean capricios -, aproape că a dispărut. Nicio editură nu-și mai permite acum să marketeze și să distribuie în biblioteci gratuit o carte, fie și pentru clasici.

Ce am învățat din acest drum: că prima carte este cum este. Dar cea mai grea devine cea de a doua carte: care trebuie să fie mult mai bună decât prima, să reconfirme autenticitatea debutului, și care trebuie să înceapă să aibă un ecou. Și critică. Or, la noi, de mai bine de două decenii, critica a devenit o mare problemă. Fracturată între diverse cercuri de sorginte politic-academică și de piață, onestitatea criticii a pălit, vocile ei s-au descompus în interese de grup. Astfel, autorii de cărți au devenit nu o dată peștii din acvariul media-web, care înoată, trăiesc și mor în apele tulburi ale societății lichide. Sau sunt cantonați în nișe din ce în ce mai înguste.

4.     Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

-Am rămas produsul a ceea ce se numește lovinescianism. Conexiunile mele intense cu/ la alte culturi și la valorile universale, aici își au începutul, în lovinescianismul românesc. În această deschidere. Sincronismul, forța de a impune modelul românesc în circuit european și universal, mutația valorilor estetice, tot ce au însemnat E. Lovinescu, Gabriel Tarde, Ștefan Zeletin dar și Titu Maiorescu și Monica Lovinescu au rămas bunele mele rădăcini. Pe acest teren, foarte general définit și actualizat în reperele noastre românești, am gândit, am criticat și am impus proiectele mele de discurs, de idei, de cercetare și de carte. Pe acest teren, a venit și post-hipnotismul meu, care se revendică de la o post-transă, un post-adevăr și o post-realitate, inspirate de priza românismului actual la marea familie europeană. Spiritul de enclavă al ultranaționaliștilor, populiștilor și xenofobilor mi se pare toxic pentru cultura și literatura română, ancorate într-un protocronism de care cu greu se scapă. Pe de altă parte, nu sunt bune nici tonalitatea agresivă a snobilor și a elitiștilor falși, ori spiritul permisiv eclectic al literaturilor de consum care ne sufocă.

Viața mea de scriitoare ar fi fost poate altfel dacă, la revenirea mea de la București la Suceava mi-aș mai fi regăsit orașul natal întreg așa cum îl lăsasem și toată lumea copilăriei. Nu ar fi urmat, poate, nicio scindare, nicio delimitare, nicio stare de inaugurare a noului. Cine știe ? Amintirile sunt adesea acolo unde peisajul interoghează și povestește. Eu am găsit acasă numai schije și țăndări.

Dar peisajul fusese răscolit de buldozere. Mi se furase matricea. Cartiere întregi fuseseră măturate, cel mai adesea fără a fi existat și necesitatea acestei excluderi brutale. Iar între timp se petrecuse o falie îngrozitoare, ce mutilase leagănul copilăriei și alungase actorii principali de pe scenă. Orașul îmi apărea ca un câmp de luptă ce avea să fumege mereu în memoria mea, tributară copilăriei. Prin ceață, zăream mereu buldozerele. Și molozul plin de resturile cartierelor icomode pentru putere. Le-au ras. Ici-colo, amintiri disparate. Noua realitate m-a trezit la irealtatea alungării. Acesta se numea un șoc. Un șoc post-traumatic enorm. Care se producea pe starea de copil. Era o dezrădăcinare, deși revenisem acasă. Dar acasă nu mai exista, de fapt. Atunci, în chip de ecou al șocului identitar totalitar, alungată în exilul interior definitiv (ce va fi întregit, mai departe, după cum vom vedea, de multe alte mișcări demolatoare continuate timp de alte decenii), am simțit puterea de a începe să public. Era o stare de necesitate. O stare de urgență. A publica devenea acum echivalentul gestului de a continua să trăiesc. Pentru că, da, și asta trebuie spus, nici nu dorisem altceva decât să scriu.  

5.     Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere? 

- Opiniile mele asupra acestor chestiuni însoțesc experiența mea de individ în cadrul unei generații și a unei epoci istorice, dar și experiența de cunoaștere acumulată datorită profesiei, identității, a culturilor investigate și a civilizației asumate. M-am născut în secolul marilor totalitarisme, secolul XX, în perioada Războiului Rece, după Cortina de Fier. Într-o țară comunistă, bolșevizată în mod feroce de URSS după cel de al doilea război mondial, apoi sub cea mai dură dictatură din Est, dictatura ceaușistă, ultranaționalistă, xenofobă. Lumea oficială dintr-o astfel de țară a fost împărțită în două : pe de o parte, era lumea membrilor oficiali și a militanților PCR, care se bucurau de toate șansele recunoașterii publice, a sponsorizărilor statului, bazinului politic și organelor, de evoluție a carierei și a impunerii până la vârful ierarhiilor. Scriitorii din acest prim eșalon aveau parte de editarea operelor, chiar în tiraje mari și mereu gratuite, se bucurau de remunerarea actului artistic (considerat ca parte a propagandei Partidului), beneficiau de publicitatea și distribuția operei (prin rețeaua națională de carte și distribuție, prin toate bibliotecile publice), beneficiau gratuit de case de creație și vacanțe, de cheltuieli adesea faraonice, de traduceri, de lansări, reclamă și plecări gratuite în străinătate. Plus facilitatea de a intra în taxonomiile literare și chiar canonizați, fără a fi foarte merituoși, spre deosebire de scriitorii fără spate, condamnați să rămână în întuneric, adesea în ciuda valorii literare autentice. Critica românească recentă nu a reprezentat întotdeauna acea instanță necesară seriozității de validare, ci a suferit numeroase colapsuri. Pe de altă parte, în categoria scriitori interziși, au intrat opozanții regimului, disidenții și rezistenții prin cultură, care nu aveau parte de mai nimic. Opozanții și disidenții, puteau chiar să fie uciși, arestați, marginalizați. Rezistenții prin cultură, din care fac parte da capo al fine, de pe la 18 ani și până azi, la 63, au fost tolerați, dar lipsiți de orice formă de integrare, apreciere și valorizare publică. Cel mult, se puteau bucura de alungarea în exil extern sau exil interior, unde au putut scrie pentru posteritate Sau numai pentru sine.

Nefiind niciodată membră a PCR sau a altor partide din epoca neocomunistă ce a urmat după 1989, nu am avut parte de nicio forță politică de ascensiune profesională, conform «tradiției». Pe de altă parte, venind din epoca ceaușistă, am rămas cu o rezervă față de angajamentul politic al scriitorului, care de obicei îl transforma pe acesta în sclav de lux al liderilor de partid, dar și în marele mincinos care își fura singur căciula. Astăzi, ca și pe vremea lui Ceaușescu, majoritatea scriitorilor angajați politic intră în bazinul de camarilă, de propagandă și de excese de putere, din cauză că democrația din România este ca și inexistentă, în ciuda asumpțiilor publice. Totuși, a face politică într-o societate ce garantează pluripartidismul, după îndelungata lume totalitară a partidului unic, este un drept câștigat. Recunosc, eu am rămas cu rezerva că a face politică în România, sub Ceaușescu sau după el, este aproape egal cu a dori și a realiza numai privilegii personale sau de grup, căci idelurile Binelui public nu se dovedesc a fi prioritare în lupta politică. Or, pe mine nu mă atrage ideea să parvin în literatură și cultură prin pârghiile politicului, ci exclusiv prin itemii de afirmare a valorii estetice, critice oneste și etice. Este foarte adevărat că acesta este de fapt un idealism care nu mă va avantaja. Dacă voiam să fac o carieră politică, mă alăturam unui partid, nu trudeam din greu, scriind opere critice și literare sau organizând cadrul unor evenimente supraviețuitoare în timp. Dar…a fi om politic în România de azi este aproape o dezonoare, din cauză că toate marile cariere de acest tip sunt centrate pe parvenire și înavuțire dubioasă, fiind legate de marea corupție, de traseism, de emanațiile din cadrele puterii PCR, de crima organizată cu gulere albe, de regimul actual omniprezent, mafiot-oligarhic.

Mă preocupă, însă, cu sinceritate, libertatea de gândire și de expresie, singurul deziderat pentru a cărui impunere publică am putut să lupt activ în deceniile de după debutul meu, care s-a produs în plină iluzie a libertății, din primul deceniu post-revoluționar (1997, la România literară).

Singurul circuit scriitor-putere politică-libertate în care cred este următorul: libertatea de a face politică este garantată pentru orice cetățean, într-un stat democratic, cu mențiunea că scriitorul angajat în politică trebuie să aibă garantat, în egală măsură, atât dreptul de a fi om politic sau militant, cât și dreptul de a critica excesele nucleelor politicului din care face parte, atunci când acestea se produc în societate și când au impact de deturnare a politicului de la misiunea sa, anume aceea de slujire a binelui public. Or, la noi, tocmai ultima condiție ajunge să fie neglijată, politicienii de carieră impunând scriitorilor vasalitate pe viață, căci e și “remunerată pe viață”. Se creează legături periculoase. Astfel, vedem mulți scriitori antrenați în obligația de a legitima abuzuri, deturnări, corupție.

Tinerii văd angajarea politică altfel de cum o văd eu. Dornici să se afirme și să aibă un loc de muncă la stat, într-un stat cu probleme, se aruncă în politică fără scrupule și fără să șovăie. Dar fac compromisuri și atașamente care îi reduc la condiția activiștilor din anii ’30, despre care am citit, sau din anii‘50 – ‘60. Pe care eu i-am prins. Ei, nu. Tocmai de aceea, ei au impresia că au inventat ceva nou prin complicitatea cu abuzurile politice și fărădelegile acestor ani. Vremea lupilor tineri din politica de azi respinge etica. Din acest punct de vedere, ei se întâlnesc cu bătrânii lupi totalitari. E un continuum al Răului politic.

6.     Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană? 

Pentru mine, literatura română este casa și lumea mea. Limba română mi se pare cel mai nobil material de lucru pentru o viață de om.

Dar văd cu îngrijorare evoluția literaturii contemporane. Suntem din ce în ce mai puțini oameni care citesc în românește, iar scriitorii în limba română sunt în scădere marcată, datorită plecării cetățenilor din România. Totul este extrem de viu și de volatil, dar este un adevăr că în globalism vor dispărea limbi, vor putea dispărea chiar și culturi. Sper ca limba română și literatura română să nu sufere și mai mult, în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat. Iar de felul cum se desfășoară politica românescă internă și externă depinde mult viitorul literaturii și al limbii române. Dacă politica va continua să prigonească țara și cetățenii ei, va trebui tot ea să dea socoteală cândva de dinamica în scădere a vorbitorilor de limbă română și de eșecul identitar.

7.     Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

-        În curând vor ieși trei volume, toate în curs de finalizare 2021. Pandemia mi-a priit, oarecum.

-        Timpul cărților? Timpul vieții este cel mai nimerit timp al creației, spun, cu hazul autopersiflării. Mai există un timp bun al creației, atunci când lucrul la operă este resimțit ca ceva organic, mai presus de trăirea biologică. Și mai există un timp bun al creației : atunci când te retrăiești, ca autor, prin propriul timp al mărturisirii. Și cred că mai există încă niște timpi buni, după voia lui Dumnezeu. Alternanța sau simultaneitatea acestor vârste ale cuvântului scris sunt, desigur, produsul matematic al combinărilor de n luate câte k. Totul este să fii predestinat unei vieți interesante, captivante, cu niveluri de adevăr și de percepție care seduc, cu deschideri către mai multe civilizații, culturi și limbi, dar și cu proiecții cât mai inovatoare, prin tine, ale propriei civilizații, spiritualități și literaturi. Programul scriitorului este, de fapt, programul Creatorului, niciodată doar al omului singur.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Angela Furtună: Fragment din volumul Post-hipnotice[1],

cealaltă lume, starea iscoditoare a celuilalt dumnezeu. o lipsă de inhibiţie în expresie

face diferenţa dintre curaj şi exaltare

trebuie să vă spun că totul în artă

stă în adevăr şi în sinceritate,

în instinctele asmuțite asupra realului

o luptă directă

sângeroasă

cu ghearele ascuțite, cu tăişul dinților necariat,

cu porii deschişi, cu irişii largi adulmecând

clipa când cealaltă lume e mai puternică decât sinele

şi decât platoşa mea –

clipa ce te‐a consumat ca pe un vânat proaspăt îți este a doua mamă –

(îți spun că lumea aceasta se structurează precum mazurcile lui Chopin, în mici deliruri

dominate de inefabil şi de mister,

pedagogia lui La Flèche nu l‐a influențat prea mult pe Descartes

nici lecțiile lui Verrocchio la Florența nu l‐au creat pe Da Vinci

cum nici Brâncuşi nu l‐a modificat pe Jalea cel ascuns

nici lecțiile dure de la Rimsky nu l‐au format pe Stravinsky

nici Enescu nu l‐a domolit pe Menuhin din plâns

nici orele cu fanfara de la penitenciar nu l‐au scos la lumină pe Louis Armstrog

în spiritul formelor anterioare

ci poate că, dimpotrivă, în direcția propriilor revolte,

adevărate uragane şi răzvrătiri,

care s‐au lăsat apoi cu o mare linişte –

o amnezie, în fapt,

întâlnirea de gradul trei a artistului cu iluminările sale, tragice incantații plătite cu viața) –

trebuie să ştii că rolul mentorului este acela de magician:

prin pase şi prin mantre, el îți transmite arta de a te amâna cât mai mult,

până la cristalizarea perfectă,

pentru a avea răgazul să înveți

mai întâi

cum să te aperi de timp şi de drogurile ieftine –

zborul precoce e sinucigaş

ca orice prăbuşire

cealaltă lume veghează, neîntrupată,

am văzut anotimpuri sosind şi plecând, prin ochii ei,

mi‐am văzut viețile apropiindu‐se şi părăsindu‐mă, prin ochii ei,

prin cuvintele ei am regăsit bucățile de hârtie ruptă

dintr‐un poem dedicat întâlnirii cu Lupasco

şi cu terțul tainic inclus,

cealaltă lume veghează, neîntrupată,

prin intuițiile ei mi‐am perceput respirația,

de fapt o aptitudine pentru revoltă şi fidelitate,

şi am ştiut că aceasta este starea mea în limba română

şi în pământ –

o femeie se simte atrasă de pământ ca de un fiu

care va merge la război pentru idealurile ei,

dacă va câştiga bătălia, fiul va duce mai departe alți fii,

iar de va fi învins, fiul se va întoarce resemnat la pământul matern

devenind o brazdă pentru recolta din anul următor

după o vreme, ea a uitat semnele, umbra şi jocul pe stâncă

a uitat paşii de dans

a uitat cum se desface un nod şi cum se desenează un chip pe un zid invizibil

a uitat mirosul orhideei

a rămas nemişcată la fereastră, în colțul întunecat al camerei,

părând încremenită, deşi călătorea tot mai des –

ea a cântat în grădina uscată

a murmurat sunetele din care s‐a născut cuvântul Iisus

a căutat şi a găsit multe taine pe care le‐a prefăcut în magii, în ființe noi,

i‐a maimuțărit pe toți cei de dinainte

o comunitate absentă –

nimic decât o seară în trepte

lângă lacul cu rațe

mirosul patriei în nada unui pescar

mortăciune în burta unui nisetru adormit

ea şi‐a descoperit limitele interioare

a început să recitească basmele copilăriei

a pribegit aproape de casă, uimită de cât de aproape e capătul lumii

de fapt

nu mai era nimic de spus,

la fel cum glăsuiesc prin gestualitate trupurile eremiților pictate pe ziduri,

țara mea nu există decât în imaginația mea

ca topos structurant,

în timp ce lumea din jur e doar implozie şi alienare –

nu mai e nimic de atins cu aceiaşi ochi

care au desluşit cândva primul joc –

drumul meu s‐a sfârşit, deşi calea mea e infinită

Angela Furtună. N. 19 iunie 1957, Suceava. Naționalitate română. Religie creștin ortodoxă.

- Membră a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala București (din 2002), apoi Filiala Iași (din 2004). Scriitoare, poetă, eseist, critic, jurnalist și promotor cultural, publicistă.

- Membră a PEN CLUB ROMÂNIA (2018)

- Master în Semiotica limbajului în Mass-media și Publicitate, Master în Comunicare și PR. Teză-volum Monica Lovinescu – Est-etica, Geneze, Vol. I, Editura Vinea, București, distins cu Premiul Convorbiri Literare 2013.

- Decorată de North American Romanian Press Association în 2013 cu Titlul Journalist of The Year in Culture.

- Decorată de World Organization Of Bukovinian Jews cu Letter of Merit, 2011. - În onoarea Angelei Furtună au fost plantați 10 copaci în Pădurile de pe Muntele Carmel.

- Publică în România literară, Convorbiri Literare, Hyperion, Poezia, Acolada, Familia, Porto Franco, Luceafărul, Apostrof, Steaua, Dacia Literară, Romanian Times, Levure Littéraire, Ateneu, Observator internațional cultural s.a.

- Despre Angela Furtună au scris Gheorghe Grigurcu, Constanța Buzea, Simona-Grazia Dima, Șerban Axinte, Diana Blaga, Livia Iacob, Tudorel Urian, Mircea A. Diaconu, Felix Nicolau, Devis Grebu, Octavian Soviany, Nicolae Tzone, Cristian Livescu, Al. Cistelecan și alții.

-Debut, volume de autor și câteva recunoașteri: Angela Furtună a debutat în revista România literară, nr. 42 (Poșta redacției) și 46 (Pagina Poemul cu scrisoare), în 1997, la 40 de ani. Debutul său a fost îngrijit de poeta Constanța Buzea și de criticul Nicolae Manolescu.

- Volume de autor :

1.- «Prizonier in Ego» (1997) – poezie, Premiul special al juriului la Festivalul Naţional "George Coşbuc" 1997. Debut.

2.- «Metonimii de word - trotter»- poezie, 1999 - Editura Fundaţiei "Constantin Brâncuşi"- Marele Premiu pentru volum în manuscris, la Festivalul National de Literatură română "Tudor Arghezi" 1999

3.- «Primul Kaddish»- poezie, 2002 -Editura Dacia- Cluj.

4.- «Poemian Rhapsody»- poezie, 2004 - Editura Axa-Botosani. Marele Premiu la Festivalul International de Literatură Ad Visum, 2005.

5.- «Elegiile Estului sălbatic- Vieţile mele nesfinte»– poezie, 2005 - Editura Axa - Botoşani. 6.- «Il văd pe Dumnezeu şi nu mor - Alte vieţi» - 2005 - Editura Axa - Botoşani. Ultimele două volume nominalizate la Premiile USR Filiala Iași 2005.

7.- «Pelerinul din Aqualung» – poezie, 2008 – O carte de poezie – galerie de artă, împreună cu artistul plastic Păuna Dumitrescu, Editura Integral, Bucureşti. Carte distinsă cu Premiul Mihai Ursachi de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România pe 2008.

8.- «La anul, la Ierusalim, o carte» – eseu, analiză, critică literară, memorii, 2009 – Ed. Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”, Suceava. Coperta de Devis Grebu.

9.- «Caietele Anul Paul Celan »(coord.), Biblioteca Bucovinei, Suceava, 2011. O culegere de texte semnate de cercetător şi istoric Lucian Zeev Herșcovici (Ierusalim), istoric Alexis Nouss (Cardiff), Norman Manea (New York), Andrei Oișteanu, Andrei Corbea, Angela Furtună, Delia Eşian s.a.

10.- «Monica Lovinescu. Est-etica. Vol.1 Geneze », critică literară, eseu, publicistică, Editura Vinea. Grafică de Devis Grebu și fotografii de Dinu Lazăr, București, 2012. Carte distinsă cu Premiul pentru Eseu al revistei Convorbiri literare, anul 2013.

11.- «Post-hipnotice», poezie, Editura Timpul, Iaşi, 2013. Carte dinstinsă cu Premiul “Cezar Ivănescu” al Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, 2014.

12.- «Misterele de la Ilisos», poezie, Editura Vinea, 2015, Bucureşti. Volum nominalizat la premiile USR Filiala Iași 2015.

13. - «Primul meu Kaddish», poezie, Coperta Devis Grebu, Editura Integral, 2016, Bucureşti.

14. «Elegii din infern», Tipomoldova, Iaşi, 2016.

15. - «Elegiile de la Stalingrad», Ed. Vinea, Coperta și grafica Devis Grebu, 2017.

16. - «Pursânge astral», Coperta și grafica Raluca Arhire, Ed. Vinea, 2017.

17. - «La Ville Blanche», POÈMES ET CHANTS-POÈMES INCANTATOIRES, Traduit du roumain par Constantin Frosin, Editions Vinea, 2017. Pentru ultimele trei volume, editate în 2017, Uniunea Scriitorilor din România a recompensat autoarea cu Premiul pentru calitatea Operei și Activitate scriitoricească.

18. - Ultimul mirador, Ed. Vinea, București, 2018.

19. - Le dernier mirador, Ed. Vinea, Bucarest, 2018. Premiul Mihai Ursachi - Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Iași. 2018.

20. - Un trandafir de Babelio, Ed. Vinea, București, 2019. Copertă și grafică foto Raluca Lazăr.

21. - Monica Lovinescu - Tezaurul secret, Ed. Integral, București, 2020.

22. - Cobaiul Ganzfeld, Ed. Vinea, București, 2020.

 

ian., 2021, Suceava

---

[1] (fragment - Angela Furtună, Post-hipnotice, Coperta și grafica Devis Grebu, Editura Timpul, Iași, 2013 – Carte distinsă cu Premiul “Cezar Ivănescu” al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iași 2014)