Scriitoarea Tincuța Horonceanu Bernevic (născută în Pîrjol, Bacău), este licențiată în Drept a Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia și lucrează ca muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. Redactor al revistei Plumb și membră a Uniunii Scriitorilor din România este laureată a multor concursuri literare naționale, de poezie, proză, literatură pentru copii și dramaturgie. Unele dintre poemele sale au fost traduse în limbile spaniolă, engleză, catalană, turcă și arabă. A publicat poezie în revista Patika, (Ankara, Turcia, 2018) în traducerea poetei Hilal Karahan și a participat la Balcony Poetry Festival (Arabia Saudită, 2020), în traducerea poetului Ali Al Hazmi.
A publicat următoarele cărți:
Vitrina în care dorm mirii, (poezie), Editura Fundației Culturale Cancicov, Bacău, 2002;
Poezii pentru Tudorel – carte de colorat, editura Casa Scriitorilor, Bacău, 2006;
Zâmbește, copilărie! (poezii pentru copii), editura CdPress, București, 2009;
Strigătul ca o punte, (poezie), editura Rovimed Publishers, Bacău, 2010;
Cartea bunicilor mei, (poezii pentru copii), editura Rovimed Publishers, Bacău, 2012;
Copilul furnică (roman pentru copii), Centrul pentru Cultură, Istorie și Educație, București, 2013, ediția a II-a, eLiteratura, București, 2016;
33 de poezii șoptite, (poezie), editura Rovimed Publishers, Bacău, 2013;
Proză scurtă. Punct, eLiteratura, București, 2016;
Anotimpul păpușilor, (poezie), editura Singur, Târgoviște, 2017;
Poezii pentru copii ca tine, editura Eurostampa, Timișoara, 2017;
Când totul era verde (roman), editura Limes, Cluj Napoca, 2018;
Șoriceii Carolinei, (poveste în versuri), editura Limes, Cluj Napoca, 2020;
Pasărea din ochiul meu stâng, (poezie), editura Eikon, București, 2020.
’’Modele vin și trec, diferite curente literare sunt pe val! Ceea ce rămâne, după ce sita aceasta a timpului cerne valoarea, este esența. Se scrie mult, se publică mult, nu tot ce apare pe piața literară este valoros, dar există cărți bune și foarte bune, există o bază de scriitori, poeți care scriu literatură de calitate.’’
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
Cât este predestinare și cât este liber arbitru? Eu înclin să cred că acestea două merg mână în mână. Pentru că poate exista predestinare, poate exista har, talantul acela de care se vorbește în Biblie, dar dacă nu e dublat de acțiune, de dorință, de truda cea de toate zilele, toate sunt praf în vânt. Putem răspunde liniștiți și cu perfectă acoperire și îndreptățire: că guvernul, că editurile, că sponsorii, și de-aceea nu…
Că scuze găsim, și dacă nu găsim, fabricăm. Dar ce putem face cu ceea ce ni s-a dat, în contextul în care ni s-a dat ? Aici intervine opțiunea!
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.
Primele încercări literare au fost foarte devreme, pe la opt ani. De fapt, de pe atunci mi-a intrat în cap ideea că aș putea fi poetă. Era un cuvânt cu o rezonanță foarte elitistă în căpșorul meu și în jurul acestui cuvânt cu care m-a etichetat învățătoarea am început să cristalizez toate trăirile mele schițând portretul unei scriitoare. Nu știu ce înseamnă debutul unui scriitor. Eu nu m-am considerat mai mare scriitoare după ce am avut tipărită prima carte și nu m-am considerat mai puțin scriitoare atunci când eram într-o clasă de școală și îi dădeam profesorului de română scrierile mele, înainte de oră și beneficiam de critica sau aprecierile dumnealui. A fost un debut publicarea primei poezii într-o revistă (Ateneu), la 14 ani, un debut când am citit într-un cenaclu mare, de oraș, la 17 ani, (Cenaclul artelor al lui Val Mănescu, de la Casa de Cultură din Bacău) un alt debut la publicarea primei cărți. De fapt, dacă sunt sinceră cu mine, singurul și cel care a contat cu adevărat a fost clipa când eu am hotărât că voi scrie pentru tot restul vieții și că asta mă împlinește și mă luminează deopotrivă. Restul este procedură lumească.
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
Primul manuscris trimis la vreo editură a fost scris în plin comunism, de el s-a ocupat profesorul de română, dl Nicolae Heisu. L-a intitulat De dragoste și țară, ca să fie cumva pe plac și regimului și a fost trimis la Cartea românească. Nici în ziua de azi nu știu dacă l-a citit cineva, dacă a fost considerat banal sau poate prea îndrăzneț pentru timpurile acelea. Eu nu aveam nici 14 ani. Cred că eram în clasa a VIII-a (1982-1983).
Apoi a urmat libertatea haotică de după 89’. Până s-au mai așezat lucrurile fiecare publica pe unde se nimerea. Mie mi s-a tipărit prima carte ca urmare a câștigării Marelui Premiu la Festivalul Avangarda XXII, Vitrina în care dorm mirii, (poezie), apărută în 2002, la editura Fundației Cancicov. Pe urmă lucrurile au intrat într-un făgaș normal, într-un flux, am colaborat cu multe edituri din țară, am participat la concursuri literare pentru a mi se valida și din exterior ceea ce eu simțeam că vine din mine.
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Am avut norocul la 16 ani să fiu publicată în revista Steaua la Cluj, de către scriitorul Aurel Rău, un om deosebit căruia îi păstrez un loc în sufletul meu! Apoi un impact major asupra activității mele literare a avut întâlnirea cu scriitorul Viorel Savin, în 1986, o personalitate în lumea scriitorilor români, un om foarte generos. La 17 ani aveam nevoie de îndrumare, iar domnia sa, (prieten cu profesorul meu de română, dl Mihai Dănilă), mi-a fost pentru un timp sfetnic bun, iar eu nu pot decât să-i doresc ca toată bucuria pe care mi-a transmis-o odată cu învățăturile dumnealui să i se întoarcă înzecit în viața sa. Domnul Savin a scris despre mine în Steagul roșu, unde mi-au apărut câteva poezii, m-a introdus în atmosfera de cenaclu, înlesnindu-mi o lectură a versurilor mele, făceam împreună și un atelier literar după anumite cerințe și asta mi-a întărit încrederea în mine. Asupra scrierii mele s-a aplecat și profesorul Constantin Călin, jurnalist și critic literar, care m-a sfătuit și m-a publicat în Deșteptarea, la pagina literară de weekend, constant. Apoi cenaclul Avangarda XXII, condus de către scriitorul Victor Munteanu, cenaclu care a însemnat foarte mult în devenirea mea ca scriitor. Nu-l uit pe poetul Octavian Voicu care avea grijă ca tinerii să nu se simtă stingheri în mijlocul marilor scriitori. Nu uit evident colectivul de redacție al revistei Ateneu (anii 80’) care rămâne revista mea de suflet și cei pe care îi consideram prieteni, regretații Stelian Nanianu și Sergiu Adam.
Influențe au fost mai mereu, eu am fost în permanență în mijlocul unui grup de poezie, că era vorba despre un cerc literar, un cenaclu, acolo unde discutau doi, trei oameni despre literatură, viață literară, eram și eu în mijlocul lor. Și asta făcea parte din disciplina aceea de a scrie zilnic ceva. Am căutat mereu compania scriitorilor și i-am ascultat. Au urmat paginile de literatură și cenaclurile on line, pe care nu le-am ocolit. De la fiecare am avut de învățat câte ceva. Am citit mult, am ținut cont de unele sfaturi, nu am ținut cont de alte sfaturi, am continuat să fiu fidelă visului meu de copil: să fiu scriitoare !
5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
Nu aș ști cu exactitate să spun cât la sută sunt cetățean, om al cetății, cât la sută scriitoare, așa cum nu știu în ce procent sau când anume sunt fiică, soție, soră? Poate în egală măsură, poate… Gândirea liberă e țelul suprem, dacă nu gândești liber și gândești ce ți se impune, nu ai cum să fii scriitor. Nu se poate, pur și simplu. Doza aceea de creativitate care se manifestă prin scris, aceea nu poate fi îndoctrinată, nu poate fi pusă sub oboroc, nu are granițe trasate de alții, fiecare e dator să-și traseze propriile limite. Nu alții. Puterea e pentru mine, ca cetățean, atât. Dar ca scriitor, ca spirit liber, niciodată !
Ca om politic nu mă calific, dar o conștiință am și mă străduiesc să o țin curată, să fie ca o oglindă fără amprente pe ea. Nu e totdeauna simplu. Deși mereu am căutat armonia, și pacea, și liniștea, uneori, pentru a-mi păstra conștiința curată am strigat acolo unde m-a supărat nedreptatea, pentru mine sau pentru alții, asumîndu-mi o părere chiar dacă ea mergea pe contrasens, cu 200 de km/oră.
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
Modele vin și trec, diferite curente literare sunt pe val! Ceea ce rămâne, după ce sita aceasta a timpului cerne valoarea, este esența. Se scrie mult, se publică mult, nu tot ce apare pe piața literară este valoros, dar există cărți bune și foarte bune, există o bază de scriitori, poeți care scriu literatură de calitate. Ce e trist este că nu toți cei care scriu bine se bucură de (re)cunoaștere, de popularitate. Fie că sunt mai puțin norocoși, fie că le lipsește perseverența. Dacă strigi la urechile surde este în van. Până la urmă scrie fiecare ce poate, publică unde poate și, pe final, rămâne să decidă timpul.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
Când eram copil mi se spunea că trebuie să scriu zilnic, nu contează ce, nu contează cât de bine, dar este important un fel de antrenament, ca în sport. Acum știu că există zile cu inspirație dumnezeiască în care tot ce trebuie să fac este să aștern pe hîrtie ceea ce se scrie prin mine, fără să depun mari eforturi. Dar la începuturi, când îmi exersam rimele, am ascultat de sfaturile scriitorilor mari, aruncam la coș de multe ori scrierile unor zile, pentru că erau banale, dar am căpătatat antrenament și un fel de disciplină a scrisului.
Proaspăt ieșită din tipografie, în aceste momente țin în mîini o nouă carte de poeme, Pasărea din ochiul meu stâng, apărută la editura Eikon, București. Alte manuscrise sunt în așteptare, la altele lucrez acum. Multe sunt dedicate copiilor. Când finalizez un manuscris pentru copii primesc atâta bucurie și energie, ca bateria care arată 100%. E secretul meu de restartare. Tot timpul lucrez la ceva. Pentru că mai am în cap multe cărți care se cer așternute pe hârtie și pentru că timpul mi se pare că nu așteaptă pe nimeni.
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Două jucării
Ne ținem de mâini
Când pășim alături
Ți-am cusut o inimă
Mare în piept
Pe care îmi odihnesc obrazul
Apoi tu mi-ai modelat
Degete lungi
E rândul meu
Ți-am desenat ochi albaștri
Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri un curcubeu
Noi doi nu suntem oameni
Noi suntem două jucării
Rămase de la Potop
Când suntem triști
Dumnezeu ne întoarce cheița
(Strigătul ca o punte, Rovimed Publishers, Bacău, 2010)
Ian., 2021, Bacău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu