Constantin Arcu

 
"...Suntem nevoiți să admitem că avem o literatură redutabilă. Numai în materie de roman deținem toate superlativele. Cel mai mare roman al tuturor veacurilor, Cel mai grandios roman al universului, Cel mai ... etc. etc. Nu știu când va apare și Cel mai eficient somnifer al tuturor timpurilor, pentru că acesta este efectul pe care îl constați după câteva pagini."

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

                                                                       

1/2. Ce rol joacă destinul și cât înseamnă opțiune în devenirea unui scriitor? Pentru a încerca un răspuns, privesc înapoi cu uimire și ușoară nostalgie. Și-mi revine în minte presantă întrebarea: De ce ar vrea un copil normal la cap să-și piardă vremea încercând să scrie un roman despre haiduci și pirați, un fel struțocămile la urma urmei, când timpul de joacă nu ajunge niciodată? Nu-i vorba că nu mă jucam, Doamne ferește!, dar de ce noaptea, la lumina lămpii cu gaz, scriam năzbâtii și citeam cărți ferfenițite pe care le aduceam de la biblioteca din sat? Pe atunci aveam o idee clară despre ceea ce înseamnă conflict epic, băieți buni vs. băieți răi, abia mai târziu m-am prostit. Cred că nu împlinisem zece ani când exersam într-o veselie la roman și reciteam pagini părinților sau băieților din gașca mea (se recunoșteau printre băieții buni). Îmi exprimam vreo opțiune de a deveni scriitor? La vremea acea în mod sigur mă interesa povestea în sine, nu autorul. Încă nu începuseră să mă bântuie aerele de artist, eram un animăluț bântuit de instincte. Cu modestele mele puteri, încercam să sporesc patrimoniul literaturii universale fără nici o pretenție de autorlâc. De ce simțeam atâta bucurie în preajma cărții? Rețin că ne jucam cu sulițe din tulpini de cucută , când pe grămada de gunoi din grădina unui vecin am găsit o carte fără coperte, murdară. Am deschis-o la întâmplare și am început să citesc. După câteva rânduri am înțeles că e o carte nemaipomenită, deși coperta cu titlul și autorul nu mai exista. Mai târziu mi-am dat seama că dădusem peste „Comoara din insulă” de Robert Louis Stevenson, pe care am recitit-o de nenumărate ori, după ce mama mi-a curățat-o de micile pete de bălegar. Și totuși. De ce țineam să se știe că eu am scris paginile alea cu pirați ce împărțeau dreptatea? Ce era în capul meu, chiar nu rețin. Nu aveam idee despre ceea ce înseamnă autor, în fond faima mă lăsa rece. În mod sigur nu auzisem de Dostoievski, Joyce, Camus, Faulkner ș.a., dar râvneam într-un mod obscur să mă alătur lor? Sau ce? Nu m-am născut cu nasul între cărți, părinții mei erau oameni simpli, agricultori, și primele cărți le-au fost băgate pe gât, dacă pot spune așa, de către vânzătorul magazinului la azbestul pe care l-au cumpărat pentru acoperișul casei. (Cu excepția unui unchi care fusese călugăr și avea cărți de rugăciuni, celelalte rude nu-și băteau capul cu lecturile și pentru câțiva prima carte de literatură citită a fost „Cenușa zilei”, volumul de povestiri cu care am debutat editorial.) Iar peste câțiva ani, în adolescență, am umplut câteva carnete și un caiet cu nuvele despre colectivizare și viața satului, fără vreo idee precisă că țin să devin scriitor, deși... Sigur că nu s-a ales nimic din producțiile mele de atunci, însă lucram cu tragere de inimă, mai târziu se pare că m-am lăsat pe tânjală.

Apoi a venit debutul în „Opinia studențească” în 1981, într-un număr dedicat prozei scurte (grupaj realizat de Liviu Antonesei), publicarea mea în mijlocul revistei alături de vedeta pe atunci Mircea Nedelciu, laudele unor colegi care citeau literatură, și din acest moment... am pornit pe drumul pierzaniei. Ori de câte ori deschideam o revistă la care trimisesem ceva, abia așteptam să-mi văd numele! Inima îmi bătea năvalnic, o bucurie nestăvilită mă cuprindea când descopeream că eu am fost publicat. Se inversase ecuația: nu atât povestea, cât autorul! Din acest moment, probabil, am optat. Mi-am pierdut inocența. Egoismul, ambiția, lipsa de modestie mă tentau la greu, adică exact ceea ce detest mai mult. Deși în vremea din urmă încerc să mă eliberez de povara acestor nobile sentimente. Încerc și sper. Încerc.

Dar lucrurile astea sunt tare încâlcite. E dificil de dat un răspuns tranșant. Și totuși cred că există destin. Mă întreb cu uimire cine m-a smuls din satul natal (în care prietenii copilăriei trăiesc și acum fără bătaie de cap), pentru a mă introduce din când în când în paginile unei reviste sau, și mai rar, între copertele unei cărți. Pot oricând să vă vorbesc de rolul genei, de întâmplare și altele de acest fel, numai că nu m-aș convinge pe mine. Ceva există totuși... Așa îmi place mie să cred.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

3. Un drum lung și anevoios. În 1982, am primit repartiție ca avocat la Rădăuți, un oraș frumos dar destul de izolat. Debutul meu promițător, mediul literar ieșean și toți cei care aveau preocupări spirituale rămăseseră undeva în spate, într-un trecut cețos. Grijile mele se legau acum de clientelă. Eram nevoit să-mi câștig existența. Și cum țineam să devin un as al baroului, îmi împănam pledoariile cu vorbe de spirit și figuri de stil, dar fără prea mare succes, erau perle aruncate în fața porcilor. Scriam din când în când, numai că se publica greu și ideea unui volum părea tot mai greu de îndeplinit și, în orice caz, îndepărtată.

După un timp am aflat că în târg funcționa totuși un cenaclu înființat de soții Dina Hrenciuc și Daniel Pișcu (era metodist la casa de cultură). Rețin că am citit o povestire într-o ședință la care fusese invitat Matei Vișniec (nu părăsise încă țara), iar la sfârșit poetul-dramaturg a ținut să ne cunoaștem, neștiind de unde să mă ia. (Despre întâlnirile noastre în cenaclu se interesa discret un securist, maiorul Mihalcea). În fața unui pahar cu vin, citeam uneori din producțiile mele literare și unui coleg de barou, Radu Sperneac, un tip destupat la minte, care după 1989 s-a stabilit în Germania și e avocat în Baden-Baden. Abia mai târziu, din însemnările lui Luca Pițu publicate în revista „Argeș”, am aflat că Radu avusese încurcături cu Securitatea pe vremea studenției.

În acei ani am publicat câteva scurte povestiri în „Convorbiri literare” și în „Pagini bucovinene”. La „Convorbiri...„ mă cunoștea distinsul critic literar Daniel Dimitriu, de pe când citisem în Cenaclul Junimea (în aceeași ședință cu regretatul poet Aurel Dumitrașcu). În „Pagini...” mă susținea încurajându-mă poetul George Damian, un tip jovial și simpatic, Dumnezeu să-l ierte!

            În 1986, la Concursul de proza scurtă „Mihail Sadoveanu”, am primit premiul Muzeului de Literatură al Moldovei. Nici până acum nu am apucat să-i mulțumesc lui Lucian Vasiliu (lucra la muzeu și atunci), pentru că prozele trimise nu aveau nimic de-a face cu realismul socialist. Continuam să scriu fără speranță, ca să spun așa, pentru că ideea unei cărți rămânea în continuare învăluită în cețuri adânci. Lucram totuși la un roman existențialist pe care l-am prezentat într-o primă variantă, în 1989, domnului Daniel Dimitriu. Deși domnia sa manifesta multă bunăvoință față de mine, avea mari îndoieli că vom trece de cenzură. Apoi au venit evenimentele din decembrie când am scos la Rădăuți „Bucovina liberă”, un periodic de patru pagini, care a apărut pe durata a vreo zece numere! Articolele de fond publicate acolo i-au atras atenția domnului Dumitru Teodorescu, redactor șef la ziarul „Crai Nou” din Suceava, și mi-a propus să intru în presă. Dar n-a fost să fie, eram destul de dezorientat, nu știam încotro s-o apuc prin libertatea în care ne-am trezit pe neașteptate.

            Totuși, articolele din „Bucovina liberă” n-au rămas fără ecou. Devenisem cunoscut în târg și ca literat. Prin 1994 domnul Mihai Pînzaru mi-a propus să public un volum la editura pe care o înființase la Rădăuți, RO Basarabia Bucovina Press. Dânsul făcea un doctorat în Moldova, cartea urmând să apară și sub egida Editurii Hyperion din Chișinău. Și într-adevăr, volumul de povestiri „Cenușa zilei”, cu o prefață scrisă de același elegant om și scriitor de mare finețe, Liviu Antonesei, a apărut în 1995, sub girul celor două edituri. Pot susține în consecință că nu eu, ci editorii s-au zbătut să-mi publice volumul de debut, nu-i așa?!

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

4. Cum de tânăr m-am îngropat undeva în... periferia provinciei, n-am prea întâlnit pe aici mari personalități pentru că astea se îmbulzesc spre centru. Astfel, când am descins eu în ținutul Sucevei, Norman Manea de exemplu plecase de mult timp din zonă. L-am cunoscut în schimb pe un ins care scria cu mult sârg versuri pline de simțire patriotică și strâmba probabil din nas ori de câte ori propuneam eu câte o schiță pentru „Pagini bucovinene”. Iată câteva rânduri din oda „Părinte scump, Partid!” sau ce rahat o mai fi asta:

„Tu m-ai învățat să iubesc țărâna aceasta (...)

Să iubesc viața, munca și oamenii noi...

De aceea, tinerețea mea curată

crescută din seva forței tale nemuritoare

ție ți-o dărui cu totul, părinte scump, Partid.”

Ei bine, acest tovarăș cu aptitudini dictatoriale călărește și acum cultura suceveană, ba și-a inventat niște dureri în ideea că, dragă Doamne, va fi receptat și ca mare patriot (dacă voi fi nevoit, am să dezvolt subiectul ăsta, că e bine de știut) și, de la înălțimea mediocrității și fățărniciei lui, mă acuză acum că am vândut Cernăuțiul la ucraineni și de alte netrebnicii.

M-au încurajat însă poetul Victor Teișanu (am locuit câteva luni în Darabani), Daniel Dimitriu și George Damian, pe care i-am amintit deja. Sigur că datorez mult domnului Liviu Antonesei, un om deosebit, care mi-a oferit o rubrică permanentă și m-a inclus în redacția revistei „Timpul”, după ce versificatorul cu partidul lui scump m-a săpat consistent determinându-mă să demisionez de la „Bucovina literară”. Dar să revin la figurile luminoase din viața mea... Adaug, fără reținere, pe Mircea A. Diaconu, critic literar de rară profunzime, de prețuirea căruia sper că mă mai bucur. El a scris câteva articole și un studiu pe care le recitesc uneori uimit să descopăr o bogăție de sensuri în unele din paginile mele, revelații pentru însuși bietul autor!

E dificil să enumeri toți oamenii care te-au influențat și este posibil ca mai târziu să regret că nu mi-am amintit de cineva drag mie. Nu vreau să uit de marele prof. univ. Mihai Jakotă, îndrumătorul meu la doctorat, care mă încuraja și în domeniul literaturii! Și apoi, sunt atâția oameni care au scris despre cărțile mele și cărora nu am apucat să le mulțumesc. Iar dintre cei foarte tineri i-aș aminti pe Dana Petroșel, Luminița Corneanu sau Mădălin Roșioru, pe care nu-i cunoșteam la vremea când au scris despre o carte sau alta.

Dacă e să mă refer la cărțile citite, romanul care m-a bulversat într-adevăr a fost „Crimă și pedeapsă” de Dostoievski. A fost ca și cum aș fi suferit un traumatism psihic, nu exagerez. Mi-au plăcut mult Camus și acest Sartre, atât de detestat azi (influențat vizibil de „Greața”, am scris romanul existențialist „Omul și fiara”, publicat în 1996 la Editura Junimea, Iași), Steinbeck, Hemingway, Faulkner, Kafka, Céline ș.a.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

5. Răspunsul la această întrebare nu poate fi epuizat în câteva rânduri. Sigur că scriitorul este și cetățean, dar poate fi și porc. Să ne gândim numai la jegurile care înainte de 1989 scriau ode închinate partidului, dobândind prin aceasta privilegii însemnate: apartament central, slujbe bune pentru toți din familia lor, acces la reviste și edituri etc. Pe când ceilalți erau considerați indivizi la periferia societății, nevoiți să suporte umilințe până să intre în paginile unei reviste... Dar s-au scris atâtea despre chestiile astea că n-are sens să insist.

Lucrurile nu s-au schimbat fundamental nici mai încoace. Când vezi scrisorile astea semnate de scriitori întru susținerea sau apărarea nu știu cărui personaj politic, un șmecher (nu mă refer la unul anume, toți sunt la fel) ce n-are alt gând decât să se îmbogățească și să acceadă la funcții în stat, nu poți să nu te întrebi totuși - ce-i mână pe ei în luptă? Evident că nu te poți sustrage vieții sociale, dar cred că locul unui intelectual este într-o continuă opoziție față de putere, oricare ar fi ea. Deși sunt destule încercări de aservire. Mai grav este când nu te mai bagă în seamă, poți scrie până îți vine rău...

În rest, scrisul în sine nu deține ingrediente ale puterii, decât dacă nu cumva unele cărți se impun cu forță neobișnuită în conștiința publicului și-l ridică pe autor deasupra acestor efemeride politice. Mă gândesc, bunăoară, la Salman Rushdie și la rândul acela nesfârșit de cititori așteptând un autograf-semnătură, la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus, București, din noiembrie 2009. Păi să mă ierte Dumnezeu, dar acest unchiaș pleșuv și de nimic se află mult deasupra oricărui politician oportunist care cerșește voturi mințindu-ne de la obraz.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

6. ...Suntem nevoiți să admitem că avem o literatură redutabilă. Numai în materie de roman deținem toate superlativele. Cel mai mare roman al tuturor veacurilor, Cel mai grandios roman al universului, Cel mai ... etc. etc. Nu știu când va apare și Cel mai eficient somnifer al tuturor timpurilor, pentru că acesta este efectul pe care îl constați după câteva pagini. În alte genuri literare stăm la fel, degeaba ne-am îngrijora. Și ce îmbulzeală de genii pe la noi, socotind că la fiecare târg de carte bunăoară te ia cu amețeală când vezi cum se calcă pe picioare geniile noastre. Și cum nu le mai ajungi cu prăjina la nas și nu te recunosc, iar de-i întrebi ceva abia catadicsesc să-ți răspundă din vârful limbii, că noi suntem genii și n-avem voie de la doctor să vorbim cu muritorii de rând. Rareori întâlnești bieți scriitori neatinși de aripa asta a geniului (ca Radu Aldulescu sau Alexandru Ecovoiu, să zicem), pentru a sta la o bere și a discuta omenește câte și mai câte.

Strălucirea literaturii române începe să se estompeze când trecem la comparații. Oricât de înțelegători am privi lucrurile, să fim cinstiți, nu avem scriitori într-adevăr mari – ca Liviu Rebreanu sau măcar Petru Dumitriu, Eugen Barbu ori Marin Preda, cu toate păcatele lor... Ori un Arghezi sau Balga, spre a nu mai vorbi de Ionesco și Cioran...

Nici nu îndrăznesc să fac și următorul pas comparând literatura română cu altele. Din capul locului suntem nevoiți să admitem că literatura noastră apare ca fiind jalnică, indiferent de unde am privi-o. Iată, am apucat să scriu, să-i vezi cum or să se repeadă să mă sfâșie. Știu că mă vor înjura geniile astea , dar cred că-i corect să-mi spun sincer părerea. Literatura noastră este lamentabilă, să nu ne amăgim și să nu mai dăm vina pe limbă și pe traduceri. Nu știu măcar de un singur roman care să stârnească valuri undeva în lumea asta mare. Și ce romancieri au cehii, albanezii, sârbii, israelienii, chiar și ungurii par a sta mai bine, nu mai vorbesc de polonezi...

Și totuși, se fac traduceri și se consumă bani, numai că... degeaba. Aici suntem titani, dincolo în schimb, dacă e s-o spunem pe aia dreaptă, ilustra noastră literatură nu face cât o ceapă degerată. Pentru ceilalți noi nu existăm. Aflu că se fac aiurea sondaje, clasamente în care nu suntem incluși cu nici un chip, indiferent cât de largi ar fi ele. Și nu-i vorba de boicot, să nu ne mințim, ci de lipsă evidentă de valoare. Și nu mă gândesc la premiul Nobel care se acordă uneori pe criterii obscure, e vorba că rareori dai peste o carte pe care să n-o poți lăsa din mână, că adesea cărți penibile sunt însoțite de o publicitate agresivă și de cronici literare deșănțate etc. Chestii de-ale noastre. Dar mai bine mă opresc, precis mi-am făcut prieteni pentru două vieți. Nu știu ce am azi, păcat că n-am lăsat ancheta pentru altădată, că sunt întors pe dos probabil.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

7. Sigur că există „un timp anume pentru creație”, anume când ai timp... Lăsând la o parte gluma, fiecare scriitor are ritmul lui. Istoria literaturii ne oferă exemple de scriitori care lucrau noaptea, alții care au scris numai ziua, unii în cameră perfect izolată cu pereți căptușiți cu plută, în fața unui pupitru la costum și papion, în pat sau în cadă, altul într-un butoi etc. Mie mi-ar place lângă un butoi... Glumesc, desigur, nu merge decât dacă ești cu mintea limpede. Am încercat cândva, dar nu iese mare lucru.

            Să revin la întrebare. Sigur că ar fi ideal să-ți poți permite un „program al scriitorului”, dar mulți sunt nevoiți să-l adapteze după programul de muncă... Și adesea ne risipim în tot felul de fleacuri. Personal, nu prea am avut un program bătut în cuie, ca să spun așa, am scris când mă simțeam inspirat, îndemnat din interior, deși pentru prozator se cere un program totuși. Prozatorul e de cursă lungă, nu poate aștepta numai momente de inspirație.

            Ca să răspund și la celălalt capăt al întrebării, am tot scris la un roman – „Judele și fluturașul” - vreme de vreo patru ani, sper să-l public de-acum. Nu știu ce a ieșit în final, pe bune, am aruncat mai mult material decât am reținut. De curând l-am depus la o editură serioasă, să văd ce se va alege de el. Dar cărțile, din câte se spune, au destinul lor... Iar eu mă încred în destin, am scris apăsat mai sus.

Suceava, 2009

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

INSCRIPȚII
Epistola lui Constantin Arcu
Întîia către bucovineni

I. Salutare. Descălecatul în Bucovina
Salut, frați bucovineni, și Domnul să vă aibă în pază!
În urmă cu aproape trei decenii descindeam în Bucovina, convins că pătrund într-un ținut de poveste. Renunțasem la oportunități mult mai tentante, preferînd un post de avocat în Rădăuți. Am coborît într-o noapte din tren și am ajuns pe bîjbîite (luminile stradale nu erau aprinse, se strîngea cureaua pentru plata datoriilor externe), întrebînd din om în om, la singurul hotel din oraș. Nu aveam mulți bani în buzunar și am căpătat un pat ieftin, într-o cameră cu încă vreo șapte cantaragii care reparau bascule în zonă. Erau niște tineri veseli, cu o sticla cu lichior și o bucată de salam pe masa din mijlocul încăperii, din care am gustat și eu. Văzîndu-mi blugii uzați, au făcut haz pe seama pretențiilor mele că aș fi avocat în tîrg, degeaba le-am arătat repartiția. Dar m-au tratat cu multă ospitalitate.
În dimineața următoare, zi de duminică la mijloc de august, am ieșit în oraș. Imaginea idilică despre Bucovina a prins să capete un contur și mai adînc. Și o vreme m-am simțit ca într-un basm în care dai peste miracole la tot pasul. Prin tîrg își făcea drum un pîrîiaș săgetat de cîrduri de pești. Erau probabil socotite făpturi ale lui Dumnezeu, nimănui nu-i dădea prin cap să arunce vreo plasă. În după amiezile de duminică stăteam ore în șir pe un pod dintr-un cartier mărginaș al tîrgului și presăram firimituri de pîine admirîndu-le zbenguiala. Pe la începutul lunii octombrie din același ani, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fac o plimbare cu mașina. Avea treburi la Ulma și a socotit că vreau să cunosc zona. Văd și acum cu ochii minții pădurile mirifice peste care se pulveriza lumina gălbuie a după amiezii de toamnă bucovineană. Se desenau pe dealuri ca niște covoare, într-o paletă de verde, galben, alb, arămiu, după amestecul de foioase și conifere. Mi se părea că trăiesc un vis frumos. Și cîțiva ani am fost convins că aici totul este la fel de la începutul veacurilor, iar voi muriți doar pentru a renaște de îndată. A fost o iluzie!

II.
Lepădarea de… sine
Cine a trăit între voi în ultimii treizeci de ani poate observa că mentalitățile voastre s-au schimbat. Întocmai cum șarpele își leapădă pielea, în cazul vostru a avut loc o lepădare de … sine. Și dacă șarpele își leapădă o haină, dacă pot spune astfel, alegîndu-se după un timp cu alta nouă, voi ați rămas goi, cu pielea bobotită de citrice.
Privind în adîncul istoriei, constatăm că bucovinenii au primit vrînd-nevrînd un dar de mare valoare. Străini cu un înalt grad de civilizație v-au imprimat un spirit nou și voi v-ați lăsat învăluiți în acel suflu. Ați văzut apoi că e bine și ați început să vă făliți, așa și pe dincolo, iată cine sîntem noi! Dar tot la fel, duhul civilizator s-a retras după un timp în locurile din care venise și voi v-ați trezit dezgoliți. Nu imediat, au trebuit să treacă zeci și zeci de ani pînă să înțeleagă lumea că nu aveți motive de laudă.
Din spiritul bucovinean de altădată, gospodăresc, poate ușor rigid, dar disciplinat și eficient din cale afară, s-a ales praful. Nu a mai rămas decît o palidă amintire. Numai ce-l vezi pe cîte unul cum se îmbată și zbiară bătîndu-se cu pumnii în piept că el e bucovinean get-beget, nu cumva să-l calci pe bătătură. Nu-i jignire mai mare decît să-i spui că-i moldovean ca toți ceilalți. Există un sentiment naiv, dar viguros de „patriotism local”, de superioritate, o mîndrie vană și fără acoperire pe care o etalează la tot pasul. E o lume de mitici veritabili, de poți crede ca esti în mijlocul Bucureștiului. Să nu ne amăgim. Homo bucovinensis este gol, nu-l însoțesc decît patimile (beția, hula etc.). Aici, ca și aiurea în țară, se constată o disoluție a moralităiți. Nu v-ați ales decît cu o fală deșartă ce vă nimicește și bruma de virtute rămasă.
Iar cu timpul Bucovina a devenit pămînt sterp. Trupul ei e sfîrtecat de prădători nesățioși. Peștii nu mai există de ani și ani, probabil ați secat și pîrîul cu lăcomia voastră. Pădurile au fost tăiate pentru a îmbogăți cîțiva nemernici. Politicenii tăi sînt corupți și hoți pînă în măduva oaselor. Fiecare gașcă pe care ați adus-o la putere prin votul vostru nesăbuit a smuls cîte o halcă zdravănă din trupul Bucovinei. Din măreția ei de odinioară n-a mai rămas decît amintirea. E o epavă. O corabie eșuată pe un banc de nisip, care a început să putrezească. Iar mateloții zac mahmuri și storși de vlagă pe puntea plină de jeg și mîluri. Cred că din nou a venit timpul să se îmbrace în doliu. Umilește-te, frumoasă Bucovină, numai așa vei putea renaște! Nu este altă cale, orgoliul tău înseamnă numai amăgire și slavă deșartă. Amintește-ți: „Oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța” (Luca, 18, 14).
Voi fi poate acuzat de înaltă trădare, expus oprobriului public, dar sînt pregătit sufletește să-mi duc crucea. Cei ce vor veni după noi vor înțelege că eu nu v-am vrut decît binele. N-aș fi ieșit în văzul lumii să vă atrag atenția dacă n-aș crede că încă vă puteți reface, în primul rînd, moral. De unde a început decăderea voastră. O spun cu durere în suflet. Nu arunc piatra pentru că în timp am devenit unul dintre voi. Nu sînt cu nimic mai vrednic, îmi asum toate păcatele voastre. Însă deocamdată ipochimeni „fără însușiri” se dau mari filosofi și, scobindu-se cu gravitate și nu fără oarecare distincție în cavitatea nazală, cujetă la nemurirea sufletului sau la alte chestiuni pentru care n-au nici un fel de pricepere. Gîndindu-se numai la interesele lor. Iată cine se îngrijește de viitorul copiilor voștri. Dar nimic nu-i definitiv pierdut. E nevoie de un om drept care să unească energiile voastre împrăștiate, e nevoie de credință și de unitate. De asumarea păcatelor voastre. Sper că se vor alege din rîndul vostru bărbați vrednici de un trecut măreț!
Salutare. Harul fie cu voi! Amin.

Suceava, 2011