1. Pentru un scriitor,
destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale exemplare. Ce rol au jucat (
joacă ) acestea în viaţa dumneavoastră?
Am mai răspuns la
această întrebare cu altă ocazie şi răspunsul de acum nu poate să difere prea
mult de cel de atunci. Din punctul meu de vedere ne ducem viaţa, atât cât ne-o
dă Divinitatea , în trei planuri: al lui AICI, al lui ACOLO şi al lui DINCOLO.
Două porţi fac trecerea dintr-un plan în altul. Aceste porţi nu se deschid
niciodată pentru unii şi vor rămâne încremeniţi AICI. Foarte mulţi vor trece de
prima poartă şi vor mişuna în zona lui ACOLO. E celebra colcăială specifică VIEŢII ÎN INTERVAL. În acest plan încă mă
aflu şi eu, deşi am avut multe momente când Dumnezeu mi-a dat un „ghiont”şi m-a
trecut DINCOLO, dar aşa, ca şi cum aş fi vizitat o expoziţie, după care a venit
şi mi-a spus că e ora închiderii şi ar fi cazul să revin în…interval.Toate cele
cinci cărţi pe care le-am scris până acum au fost create ACOLO şi au apărut
datorită unui „imbold” al destinului pe care l-am simţit sub forma unui „dat peste mână” din partea
lui Dumnezeu. Ca să mă înţelegeţi mai bine ( şi să ne înţelegem corect ), l-am
luat ca referenţial pe Brâncuşi căruia Dumnezeu i-a deschis larg cele două uşi
lăsându-l să zburde DINCOLO, iar
îndemnul lui de a-i contempla
lucrările până i le vom VEDEA, fiindcă numai acei aproape de Dumnezeu le-au
VĂZUT, l-am preluat drept cale de
urmat în actul creaţiei. Cred în destin ca dimensiune existenţială aflată sub
semnul Divinităţii. Toţi scriitorii botoşăneni mişună prin interval, aşteaptă
„ghiontul” de la Dumnezeu şi fiindcă nu mai vine îşi mai dau căte una peste
gură, se mai calcă pe picioare, îşi mai plasează discret căte un cot în coaste…
2. Istoria literaturii consemnează uneori arbitrar momentul
debutului unui scriitor. Pentru dumneavoastră când credeţi că s-a produs ( cu
adevărat ) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele dumneavoastră
încercări literare.
Primele
încercări literare s-au produs în perioada liceului, adică în jurul anilor 7o.
Influenţat de lecturile impuse prin programele şcolare şi stăpânit de o dulce inconştienţă,
mă credeam poet şi eram dominat de motivul apartenenţei la patria celestă. Aşa
am debutat cu poezie în MILCOVUL. În timpul facultăţii ( de matematică – fizică
) am cochetat cu proza ( debut în
FLACĂRA), însă am abandonat repede fiindcă atunci culmina o anormalitate impusă
sub numele de protocronism. Intrând în viaţă m-am dedicat eseului ( debut în
SLAST). Îmi place să mă cred eseist, iar două dintre cărţile mele sunt eseuri
de anvergură despre antigeometrism şi despre antimanagement. Am reînceput să
scriu poezie şi asta din momentul în care am conştientizat că poezia şi viaţa
sunt două lucruri aflate într-o veşnică luptă. Pentru că poezia nu este darul
pe care ţi-l face pământul ( de AICI), ci acel dar pe care ţi-l face cerul ( de
DINCOLO).
3. Care a fost drumul până la prima carte?
Drumul
până la prima carte a fost greu. Prin anii 80 am încercat să scot o cărţulie ,
„un snop de schiţe”, cum îi spuneam eu atunci, dar mi-a fost returnată pe motiv
că sunt prea …visător. Spre exemplu, schiţa „Moartea fluturelui amiral”,
pe care o consideram foarte bună şi care la cenaclul din Botoşani a fost
apreciată de poetul Ţiganiuc, mi se recomanda
s-o scot din carte. O altă
schiţă, „Lina”, era prea…psihologică. Aşa că, una peste alta, prima
carte mi-a apărut după Revoluţie.
4. Ce personalitate ( personalităţi ), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
Ca
structură sunt ataşat axei Eminescu – Arghezi – Stănescu – Blandiana
explicitată prin linia cuvinte frumoase – cuvinte urâte –
necuvinte – ancorare în temporalitate. Am început pe lângă Traian Olteanu
căruia îi duceam şi apoi discutam, acolo la Focşani, caiete întregi de versuri.
La Suceava îl ascultam vrăjit pe Vasile Andru şi-l „enervam”cu mâzgălelile mele
pe AL.D.Funduianu, căruia trebuie să-i mulţumesc pentru răbdarea de a mă
asculta. Îmi plac scriitorii care sunt adepţii gândirii analogice clare şi spun
multe folosind cuvinte puţine. Îmi plac prozatorii care valorifică realitatea
prin ficţionalizare. Din această perspectivă, la Botoşani l-am urmărit
insistent pe Dorin Baciu,un prozator profund, iar romanul său „Vine trenul
Principesa” a fost puţin valorificat de critică. Nimeni n-a valorificat atât de
bine proba oglinzii ca acest prozator. Cândva mi-ar fi plăcut să fiu mai
aproape de euphorionişti, dar nu s-a putut. Mereu am apreciat la ei o anumită
limpezime dar şi o aristocraţie a seriozităţii.
Şi fiindcă nu concep ca un scriitor să nu fie ataşat unei filozofii
(interbelicii se strângeau ciorchine în jurul filozofilor vremii) , eu sunt
adeptul demersului peratologic propus de Gabriel Liiceanu, filozof despre care
am scris foarte mult. Poate de aici mi se trage discreţia de care sunt stăpânit
şi adesea, pe unde trec, nu las urme.
5. Raportul dintre conştiinţă,
politică şi gândirea liberă constituie o mare problemă a lumii contemporane. În
aceste condiţii, care este, după dumneavoastră, raportul dintre cetăţean şi
scriitor, dintre scriitor şi putere?
Cînd
e să vorbim despre conştiinţă politică la români, mai întâi tebuie să zâmbim.
Pentru că ea există dar lipseşte cu desăvârşire. Se intră în politică pentru a
se ajunge la ciolan. Politicienii sunt, după cum se vede de ani bun, adversari
ireconciliabili. Scopul lor suprem e să-şi atragă cetăţenii pe care să-i coordoneze ca masă de vot. Nu se intră în
politică din ataşament pentru doctrină, se intră pentru avantaje personale. Iar
când politicianul simte că se apropie momentul să le piardă, brusc are o
revelaţe şi se „ataşează” altei doctrine, adică trece la alt partid. Cetăţeanul
român e personajul mic dintr-o vastă piesă de sorginte românească. Mereu aceste
personaje mici nu au fost luate în seamă sau au fost lăsate undeva, în decor,
deşi ele asigură liantul unei opere. Judecaţi ce ar însemna „Craii..” lui
Mateiu fără Pena Corcoduşa, povestea lui Iisus fără Iuda, „Bietul Ioanide” fără
leneşul Sufleţel Panait sau dacă un Caragiale nu ar fi inventat Cetăţeanul
turmentat. În astfel de personaje se poate regăsi cetăţeanul român, care devine
important o singură dată la patru ani, când trebuie să voteze. Îmi propusesem
să scriu un eseu despre personajele mici ale literaturii române, dar am
abandonat. Între politician şi cetăţean, între aceste două conştiinţe politice
se află scriitorul.
Politicianul îşi
face treaba cu scriitorul apoi îl abandonează, în timp ce pe cetăţean nu-l
interesează ideile mari ale acestuia. Concluzionând, ce este azi scriitorul? Un
personaj mic, un fel de Pena Corcoduşa, Sufleţel Panait, Iuda…
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această
perspectivă cum apare pentru dumneavoastră literatura română contemporană?
În
primul rând, nu cred în tot mai frecventul anunţ cu referire la dispariţia
poeziei. Nu cred în falimentul ei. Se scrie poezie multă şi bună chiar şi la
Botoşani. Problema e alta, că cititorul de poezie e din ce în ce mai rar.
Optzecismul şi-a trăit traiul, himerismul anilor 90 a fost strivit cu himerişti
cu tot, fracturiştii se impun greu fiindcă se vor insuportabili. E nevoie de
altceva, de o redescoperire a semnelor
dumnezeirii şi punerea lor în alţi parametri estetici, de redefinirea
sensului creaţiei etc. Eu am propus cu ceva timp în urmă ANTIGEOMETRISMUL ca
fond şi SCULPTURALISMUL ca formă. După Revoluţie a fost vremea jurnalelor şi va
veni cea a romanelor cu implicare politică şi tentă filozofică. La Botoşani e
nevoie de critici şi spaţiu de expresie.
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie, sau este
vorba despre un anumit „program” al scriitorului? A ce lucraţi în prezent?… Pe
când o nouă carte?…
Din perspectivă
filozofică, timpul creaţiei e permanent. Chiar şi când dormim. Visul e un act
de creaţie. Dumnezeu a creat lumea, iar lumea e datoare să continue creaţia
prin ce se pricepe fiecare component al ei. Din perspectivă practică, nu există
un timp al creaţiei. El este amplificat când Dumnezeu „îţi dă peste mână”.
Un „program”, da. El ţine de etic, estetic şi afinităţi ( chiar dacă
selective). Finalizez „Jurnalul din
actualitate” , care va porni spre tipar în aprilie , anul acesta. Merge
bine scrierea romanului „Copacul” cu finalizare prin noiembrie 2oo7.
Anul 2oo8 va fi dedicat finalizării eseului de mare întindere „Viaţa în
interval”.
7+Unu.
Încă mai bate
inima unei tobe hodorogite,
scena se ţine într-un picior…
Omul cu ochi de sticlă,
cu limba de lemn,
cu trupul de cauciuc,
ţine o conferinţă…
Din când în când
degetu-i de gheaţă
se îndreaptă ameninţător
ca şi când ar vrea să înţepe
orizontul,
cerul…
Nimeni nu ne mai spune:
„Atenţie, cad îngeri!”
Hăneşti, Botoşani, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu