Ciprian Şoptică

„O gândire liberă nu se poate dezvolta decât pe o bază critică a sistemului de valori, însă libertinajul gândirii, sau mai grav, al trăirii, implică riscul unei anarhii axiologice generatoare de crize spirituale, respectiv culturale, greu de depăşit. Orice scriitor este şi cetăţean al unui stat, ori al unei uniuni de state, prin urmare, libertatea sa nu se poate manifesta decât în limitele acestei determinări.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Din fericire (sau din păcate), se pare că filosoful existenţialist ateu, Jean Paul Sartre, avea o imensă dreptate: suntem absolut singuri în alegerile noastre, nimeni nu poate alege ceva în locul nostru, mai mult, nimeni nu poate înlocui pe nimeni în acţiunile sale, iar dacă o face, cel mult poate fi un uzurpator existenţial. Contextul istoric, situaţia politico-economică, orizontul socio-cultural etc, nu pot fi nicidecum pretexte scuzabile în a ne justifica fatalitatea căderii ori gloria succesului. Mai mult, destinul creator însuşi nu poate fi mai mult decât o chestiune de alegere. Prin urmare, responsabilitatea propriilor alegeri ne determină infinit în timp sensul fiinţării. Suntem astfel imposibil de înlocuit, toţi avem dreptul de a ne arăta lumii, însă fiecare cu desaga proprie de potenţialităţi. Deobicei riscăm să ne venerăm propriile iluzii, divinizându-ne „destinele” prin comparaţie cu marile „Destine”, în jurul cărora ne-am fixat cumva în mod necritic valorile.

Cât priveşte viaţa mea „scriitoricească” (dacă există aşa ceva), cred că s-a dezvoltat cumva pe un „fir psihanalitic” propriu existenţei mele. Totul s-a petrecut, ca la majoritatea spiritelor cu înclinaţii umaniste, în jurul vârstei de 8-9 ani, când odată contactat de „fiorul” metafizic al poeziei, e posibil să nu mai scapi niciodată, mai ales dacă în trezirea proprie de conştiinţă „perseverezi” inconştient spre „scriitură”. Prima mea poezie se numea „Credinţa-n bine”. Lăsând la o parte naivitatea şi stângăcia stilistică specifică vârstei la care am scrijelit respectivele versuri, retrospectiv observ o determinare aproape strucuturalistă a temelor şi motivelor „abordate” atunci: filonul reflectiv şi estetic sunt valabile uimitor în cazul meu, până astăzi. Evident, a urmat contaminarea cu mirarea în faţa frumuseţii naturii, ca, încet-încet, să apară şi influenţele culturale specifice: Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Arghezi, Caragiale...

Oricum, nimic din toate acestea nu erau încă definitorii pentru alegerile fundamentale care au urmat. Eram pasionat atunci de fizică şi istorie, nicio clipă nu m-am gândit că voi ajunge să urmez cursurile facultăţii de Filosofie din Iaşi. Mai mult, atunci când m-am înscris la liceul „Mihai Eminescu” din Botoşani, opţiunea profilului a fost o chestiune pur întâmplătoare: am bifat socio-umane ca primă opţiune, din raţiuni cumva estetice, nu ştiam pe atunci, ca elev ce abia absolvise şcoala generală, cu ce se mănâncă socio-umanele, mi s-a părut pur şi simplu interesant. Tatăl meu chiar dorea să mă înscriu la liceul „Electro”, actualul „Gheorghe Asachi” din Botoşani, şi cred că ar fi fost mult mai bine pentru situaţia mea economico-profesională, dacă îl ascultam pe tata atunci. Trebuie să menţionez faptul că părinţii mei erau acei fii de ţărani simpli, care în valul istoric specific al vremii (epoca construirii luminoase a socialismului multilateral dezvoltat), au fost nevoiţi să „emigreze” la oraş pentru a-şi putea construi şi ei un rost, iniţial în fabricile de textile din târg (Melana, Textila), mai apoi, în epoca „postdecembristă”, să lucreze care pe unde au găsit. Evident, ei nu prea au avut timp să-şi construiască şi o carieră intelectuală, lupta lor fiind doar aceea de a oferi copiilor lor un trai mult mai bun decât cel pe care l-au avut ei. Aşa că, în casă nu aveam decât o carte bună de bucate, un dicţionar mare de franceză, plus un volum vechi de poezii Eminescu. Mai circula printre locatorii blocului şi un singur volum de „Mama şi copilul”, pe care l-am citit integral în vara dintr-a „cincea”, fascinat fiind de materialul de fiziologie şi medicină existent în el. Pe vremea aceea, înainte de a fi la liceu, nu existau încă manulale alternative, iar sora mea mai mare (cu trei ani) primea încă manuale „clasice” de la şcoală. Îmi amintesc că citeam în vacanţe cu sete toate manualele de română şi istorie pe care le avea sora mea în liceu, eram foarte bucuros că voi şti dinainte ce anume se va face printr-a „unşpea”, eu fiind abia într-a opta. Din fericire, cu noi era deja a doua generaţie care a prins nebunia manualelor alternative, fiecare generaţie devenind cumva, de la an, la an, nişte generaţii experiment.

Recunosc însă, nu prea îmi plăcea să citesc până în clasa a IX-a literatură, abia dacă citeam lecturile fundamentale cerute la şcoală, toate cărţile le achiziţionam de la Biblioteca Centrală Municipală din Botoşani, ori de la Biblioteca liceului, bibliotecarele cunoscându-mă deja, ca şi client fidel. Apoi, nu ştiu cum, dar în preadolescenţă, întâlnirea cu poeţii „zbuciumului” metafizic: Bacovia, Stănescu, Barbu, Blaga... au marcat fundamental evoluţia ulterioară a dezvoltării mele intelectuale. În adolescenţă, fiind totuşi un spirit religios, fatale pentru evoluţia mea spirituală au fost întâlnirile cu filosofii români interbelici: Cioran, Noica, Eliade, Nae Ionescu, Blaga, ori mai ales cu opera dramaturgului Eugen Ionescu. Contacul cu absurdul din opera lui Ionescu şi cu fantasticul oniric din proza lui Eliade (cu deosebire nuvela Isabel şi apele diavolului) a fost esenţial pentru exerciţiile mele poetice, esesistice ori dramaturgice de mai târziu. Tot în acea perioadă am început să citesc, ca orice adolescent revoltat şi însetat de cunoaştere: Camus, Sartre, Nietzsche, Kant, Hegel, Berdiaev, în paralel cu Biblia. Lectura integrală a Bibliei la 14, respectiv 17 ani, precum şi din literatura spirituală, cărţi pe care începusem să le achiziţionez în biblioteca personală, precum volumele Ne vorbeşte Părintele Cleopa, Urcuş spre înviere, Pelerinul rus ori scrierile părintelui Nicodim Măndiţă, în special cartea Dumnezeu Atotcreatorul, pe care am primit-o de la bunicul meu matern la vârsta de 10 ani, au avut, de asemenea, un impact considerabil asupra evoluţiei mele moral-spirituale.

Alegerea facultăţii însă, cred că a fost o chestiune de destin, întrucât pe toată perioada liceului aveam o pasiune enormă pentru istorie şi abia în ultimele momente am ales Facultatea de Filosofie, probabil influenţat lăuntric de lecturile tot mai lucide din clasa a XII-a, unde am luat contactul în mod sistematic cu filosofia, participând chiar la olimpiada de filosofie pe judeţ, elaborând împreună cu profesoara de ştiinţe socio-umane, Marilena Popescu, o revistă de filosofie pentru elevi. Cât despre ceea ce a urmat odată cu înscrierea la facultatea de Filosofie din Iaşi este o altă poveste, ce se leagă altmineri în mod organic de dialectia „destinului”. Eu nu cred însă că avem „destine”, cred mai degrabă cred în „destinaţie” - aceea de a ne distinge cumva fiecare, în vederea conturării unui sens propriu de a fi.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Cred că se face prea mare vâlvă cu problema debutului. Aceasta din cauza faptului că în cultura română, dar, probabil, şi în alte culturi europene, se mistifică în mod excesiv biografia autorului. Nu spun că „opera” ar trebui desprinsă totalmente de bio-grafia creatorului ei. Este desigur, între ele, o legătură organică, însă în ultima perioadă se face în mod nepermis de mult, un excurs exagerat la viaţa privată a autorului, de multe ori legându-se ilegitim chiar de cele mai banale, meschine ori neînsemante amănunte.

Am debutat în lumea scriiturii nu cu poezii sau fragmente de proză, ci cu eseu: „Să ne păstrăm setea de eternitate!” în Gazeta creştină, Anul VII, nr. 154, 15-29 februarie 2004, bilunar de informaţie bisericească, teologie şi spiritualitate editat de Protopopiatul Botoşani, urmat de articolul „Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt: modelul pur al unităţii şi demnităţii naţionale”, Gazeta creştină, Anul VII, nr. 163, 1-14 iulie 2004. Totuşi, primele încercări literare pe care am avut curajul să le fac publice, au apărut sub forma unei plachete de versuri, abia în anul 2006, în revista de cultură „Hyperion” (Caiete botoşănene), Nr.2/164. Poeziile au fost mai întâi citite la cenaclul literar „Oblio”, coordonat de către bibliotecarul Iulian Moldoveanu, care a şi selectat grupajul ce a constituit practic debutul meu literar. A urmat apoi eseul „Iubirea - formă pură a voinţei de putere”, prin care am câştigat un premiu special al cenaclului „Pavel Dan” din Timişoara, eseu care a apărut în cadrul unui volum colectiv intitulat Dintr-o nostalgie extremă, Editura Marineasa, Timişoara, 2006.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Gândul de a publica o carte îl nutream încă din primii ani de facultate. Citind Pe culmile disperării a lui Emil Cioran, aveam să aflu că filosoful român publicase respecitva carte încă de la 21 de ani. Mă simţeam astfel „motivat” să scriu cât mai repede o carte de eseuri. Era evident şi un impuls inconştient, generat întrucâtva de revolta şi entuziasmul specific unui tânăr student la filosofie. Deşi aveam destule poezii scrise şi publicate deja on-line pe situl Agonia, nu aveam în plan publicarea unei cărţi de poezie. Mi-am dat seama că nu sunt încă suficient de pregătit pentru un debut în lumea poeziei, aşa că lucram intens la o viitoare carte de eseuri. Îmi amintesc în anul II, că stăteam până noaptea târziu la sala de lecturi a căminului C3 din complex Târgişor Copou, (pe atunci era încă nerenovat şi stătem câte 5 în cameră), împreună cu un coleg de anul întâi, Alex Mihăescu, şi sub inspiraţia unor melodii SF ale formaţiilor Vanghelis ori Enigma citeam şi scriam cu mare bucurie o parte din eseurile ce vor face parte, câţiva ani mai încolo, din volumul Trăind în iluzia superiorităţii. Nu erau nişte eseuri sistematice, nici măcar nu aveam în vedere un fir clar al temelor pe care avea să le dezbat. Pur şi simplu îmi dădeam frâu liber imaginaţiei speculative, mai mult ca un exerciţiu pur reflectiv, fără a avea intenţia de alcătui propriuzis o carte. Totuşi, în anul 2009, când deja eram în anul I de Master, şi trebuia să mă angajez, destinul face să obţin un post de muzeograf cu ½ de normă la “Muzeul Literar Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău”, unde avea să colaborez cu poetul Daniel Corbu, care pe atunci avea şi editura Princeps Edit. Daniel Corbu aflase între timp de preocupările mele „filosoficeşti” şi îmi ceruse la un momendat să-i arăt şi lui manuscrisele, fapt ce a culminat cu apariţa în 5 exemplare a volumului de eseuri Trăind în iluzia superiorităţii, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2009. Acest „eveniment”, care fusese o surpriză pentru mine, se întâmplase în primăvara lui 2009.

Tot în acea perioadă, directorul revistei „Gând Românesc”, Virgil Şerbu Cisteianu, care mă contactase încă din anul 2007, când am participat la un concurs de eseuri din cadrul Festivalului Internaţional Lucian Blaga, îmi făcuse plăcuta surpriză să mă anunţe că în toamnă va fi gata primul meu volum de poezii Dumnezeu n-a murit. Domnul Cisteianu primise deja manuscrisul cu un an înainte. Nu au fost decât 100 de exemplare, care s-au şi epuizat atunci imediat pe la prieteni, ori celor prezenţi la cenaclul ţinut de Editura Gens Latina, la Alba Iulia în toamna aceluiaşi an. Totuşi, volumul de debut din 2009, Dumnezeu n-a murit, epuzându-se, era necesară o reeditare, astfel că în anul 2013 îmi apare şi ediţia a II-a, cu o prefaţă de Prof. univ. dr. Terezia Filip, de la facultatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia. După debutul din 2009, a urmat în anul 2010 volumul de poezii Urlet de lumină, Editura Panfilius, Iaşi, prefaţat de către Prof. univ. dr. Carmen Cozma, cea care mi-a şi devenit ulterior, profesor coordonator al tezei mele de doctorat. În fine, cartea de eseuri Trăind în iluzia superiorităţii va apărea într-o formulă mult mai şlefuită în anul 2014, la Editura Zona Publishers din Iaşi. Între timp, în anul 2012 la Avrig, iese de sub tipar volumul de studii filosofice, Înapoi la raţiune. Introducere în ontologia lui Karl Raimund Popper, care mi se pare de altfel şi cel mai riguros proiect de până acum. Un alt volum de studii va fi şi Gândirea dogmatică în gnoseologia lui Lucian Blaga, care va vedea lumina tiparului în 2014, tot la Editura Gens Latina, Alba Iulia.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

În anii liceului am participat cu entuziasm la cenaclul literar pentru tineret „Oblio”, al Bibliotecii Judeţene din Botoşani, coordonat de bibliotecarul Iulian Modoveanu. Acesta a fost primul cenaclu în care am legat multe prietenii şi în cadrul căruia, ca adolescenţi însetaţi de repere şi valori autentice, ne prezentam deschis însemnările literare, dar şi motivaţia de a continua visători pe acest drum. Cu domnul Iulian Moldoveanu am legat de altfel o strânsă şi frumoasă prietenie, iar la ora de faţă colaborez cu dumnealui la fondarea unui proiect uşor utopic pentru urbea botoşăneană, Academia liberă Hiperboreeană. Deocamdată, activităţile acestei „academii” sunt consemnate în revista „Luceafărul”. Tot în această perioadă, am participat la acţiunile Ligii Tineretului Creştin Ortodox Român (L.T.C.O.R), Filiala Botoşani. Aici am cunoscut mulţi prieteni cu suflet care astăzi fie s-au călugărit, fi au devenit buni profesori prin şcolile botoşănene.

Cu scriitorii botoşăneni am luat legătura încă din anul 2005, pe vremea când aveau loc şedinţele aproape săptămânale ale cenaclul literar botoşănean „Aici, departe”, care cu timpul va mai purta încă două denumiri: „Constantin Dracsin”, respectiv „Ion Pillat”. Schimbarea deasă a numelui cenaclului denotă în fapt o căutare lăuntrică a scriitorimii botoşănene, o fervenţă creatoare încă neaşezată pe un filon ideatic şi estetic coerent, dar care reuşeşte să combată tăvălugul capitalizării şi secularismul galopant al globalizării în care ne afundăm tot mai mult. Ca majortatea mişcărilor literare moldave şi grupul „botoşănen” are actualmente o evidentă latură „boemistă”. În cadrul acestui cenaclu am întâlnit personalităţi nu doar scriitoriceşti, ci mai ales sufleteşti: inginerul şi scriitorul Emil Iordache, poetul Vasile Iftime, poetul Dorel Gaftoneanu, prozatorul Valentin Jantea, epigramistul Dumitru Monacu, profesorul Valerian Ţopa, profesorul Cezar Florin Ciobâcă, profesorul Ciprian Voloc etc.

În ceea ce priveşte contactul cu viaţa culturală ieşeană, din perioada studenţiei, marcante au fost activităţile cenaclului S.F. „Quasar”, coordonat de Conf. dr. George Ceauşu, ale cenaclului „Mihai Eminescu” a Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi, coordonat de scriitorul Emilian Marcu, ori cele ale salonului de literatură „Zona +” , coordonat de către muzeograful Mirel Cană şi poetul Paul Gorban, unde am lecturat piesa de teatru experimental Vicleanul Mamona. Dincolo de participările obişnuite la activităţile ştiinţifice din cadrul facultăţii de Filosofie, cred că un eveniment important pentru viaţa mea culturală a avut loc în toamna lui 2011, când împreună cu poetul Paul Gorban şi scriitorul Radu Vasile Chialda, am colaborat la înfiinţarea Asociaţiei Culturale Zona Literară, precum şi al revistei de atitudine şi cultură Zon@Literară, unde actualmente sunt secretar de redacţie.

De asemenea, din anul 2009 sunt într-o strânsă legătură sufletească, chiar dacă mai mult virtuală decât fizică, cu lumea scriitoricească ardelenească, mai exact cu revista de cultură şi atitudine literară„Gând Românesc”, din Alba Iulia, unde sunt şi membru de redacţie din 2011. Aş putea spune că Ardealul a fost pentru mine, o adevărată rampă de lansare, întrucât visele mele zburau pentru prima dată către cerul literaturii, chiar la mormântul lui Lucian Blaga din Lancrăm. Liniştea metafizică pe care am simţit-o când am ajuns pentru prima oară acolo, fiind singur cu propriile-mi vise, inevitabil m-a obligat să scriu mai târziu studiul despre filosofia cunoaşterii la Lucian Blaga.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Şi în această problemă a raportului conştiinţă – politică - gândire liberă este posibil să se emită grave erori, de interpretare şi atitudine în primul rând, de reflecţie şi de opinie ideologică asumată/sugerată, în al doilea rând. Deobicei se asociază prea repede condiţia de scriitor cu cea de conştiinţă şi gândire liberă, scriitorul ar fi astfel un fel de model absolut al libertăţii de expresie/imaginaţie, al antipoliticului, al dizidenţei permanente, al revoltei continue împotriva înregimentărilor sistemului, altfel spus, scriitorul ar trebui să fie avangarda ideală a progresului unei societăţi mereu deschise. Acest lucru este bun în măsura în care scriitorul înţelege adevăratul sens al valorii libertăţii, căci, de cele mai multe ori, libertatea este folosită ca şi pretext în afirmarea unor ideologii „corecte/incorecte politic”, fără a se întemeia pe un sistem puternic de valori, chiar destructurând radical vechile valori, negându-le, anihilându-le, ignorându-le. Libertatea ca şi valoare antitradiţionalistă, ca libertinaj al mentalităţii ori ca derapaj etic antisocial, cred că este o falsă libertate.

O gândire liberă nu se poate dezvolta decât pe o bază critică a sistemului de valori, însă libertinajul gândirii, sau mai grav, al trăirii, implică riscul unei anarhii axiologice generatoare de crize spirituale, respectiv culturale, greu de depăşit. Orice scriitor este şi cetăţean al unui stat, ori al unei uniuni de state, prin urmare, libertatea sa nu se poate manifesta decât în limitele acestei determinări. Cu toate acestea, scriitorul ar trebui să fie primul cetăţean care să ghideze procesul normal al civilizării, să observe primul eventualele derapaje social-politice, cele care vizează fie diminuarea libertăţii, fie deculturalizarea programată a cetăţenilor, şi să atenţioneze direcţiile greşite spre care se îndreaptă organismul social în ansamblu. În contextul politic actual, intelectualul nu mai poate visa la metafora turnului de fildeş: fie se implică activ ca îndrumător puternic de conştiinţe, fie cade în mizeria irecuperabilă a unui sistem din ce în ce mai pervertit, devenind el însuşi o unealtă a perversiunii. Scriitorii, fie ei filosofi, poeţi, prozatori ori dramaturgi, ar trebui să fie primii care să menţină trează conştiinţa publică a respectului pentru adevăr, libertate, moralitate, bună cuviinţă, integritate... cu alte cuvinte, primii apărători a valorilor autentice. Trebuie făcută o distincţie între puterea scriitorului de a crea lumi posibile în orizontul deschis al culturii, şi scriitorul puterii, cel care închide posibilităţile unei lumi mai bune în cupola unui sistem ideologic la care aderă sau în care se manifestă deschis ori din umbră.

Puterea scriitorului râmâne şi astăzi cuvântul, însă problema fundamentală este în ce măsură luarea cuvântului, dobândirea libertăţii de rostire, are şi rostuire. Cu alte cuvinte, în ce măsură vocea scriitorului, ca autor de valori, mai are putere de influenţă în lumea societăţii tot mai deschise, dar mai ataşate de „imediat” şi „securitate”, mai mult ca niciodată. O altă iluzie care se perpetuează în zilele noastre este popularitatea scriitorului, obsesia paranoică aproape de a ieşi în faţă, de a te face cunoscut cu orice preţ, de a te impune pe piaţa culturii, de a te instituţionaliza economic, social sau, mai grav, chiar politic. Toate acestea sub ipocrita scuză a luptei pentru supravieţuire, într-o lume în care se promulgă mereu aceeaşi lege a junglei culturale. În opinia mea, nu popularitatea dată de mulţimea cititorilor, admiratorilor, adulatorilor etc, reprezintă un atu al puterii scriitorului, ci mai degrabă sinceritatea, simplitatea şi chiar virtuozitatea exemplară a autorului. Altfel, cuvântul însuşi, ca armă principală a scriitorului, riscă să devină nul într-o lume din ce în ce mai grăbită spre relativizarea absolută a valorilor. Într-o astfel de lume, rolul scriitorului nu va mai fi decât acela de uzurpator al tăcerii.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Deja am trecut de frontieră, suntem la început de mileniu III. Cu toate acestea, unii scriitori, mental şi spiritual se găsesc încă în orizontul unei lumi de la marginea secolului al XX-lea, ba chiar unii nu au ieşit nici măcar din a doua sa jumătate. Visează, trăiesc, gândesc şi iubesc într-o „epocă de aur” a cărei amurg încă îşi arată razele, şi care într-o ironie a istoriei îşi urmează nestingherit destinul, evident sub alte forme. Ahtierea după premii şi distincţii literare, după recunoaşterea superiorităţii unui scriitor faţă de altul, dar mai ales dihonia ilară manifestată nu doar între colegii de breaslă, ci mai ales între generaţii, toate denotă starea de fapt a literaturii române de azi.

Dacă e să ne luăm după teza blagiană a manifestării unei matrici stilistice a culturii unei epoci, în funcţie de orizontul spaţio-temporal dominant, cred că literatura română, dar nu nu numai, ci întreaga cultură actuală, se manifestă sub impulsul „timpului cascadă”, în care privirile se îndreaptă majoritar spre trecutul recent, însă nu spre recuperarea unor valori pierdute în valurile învolburate ale acestuia, ci mai degrabă spre ironizarea, damnarea, contestarea şi în cele din urmă uitarea unui alt trecut ceva mai îndepărtat, dar în care spiritele înalte se pare că se regăseau cât de cât odată. Mă refer la perioada interbelică văzută cumva în opoziţie cu trecutul recent supradimensionat ca şi forţă distrugătoare a prezentului.

Se pare că literatura română contemporană a înţeles acest mecanism subtil al evoluţiei culturii şi civilizaţiei, dar încă nu a găsit o nişă de scăpare spre reaşezarea naturală a valorilor pierdute, prin urmare, postliteratura ar fi singura variantă. Prin postliteratură nu trebuie să înţelegem o etapă apocaliptică a culturii lirice, ci posibilitatea permanentă a unui nou început. Altfel spus, în literatura română este valabil mereu principiul punct şi de la capăt, în care fiecare individ apărut în minunata lume nouă a scriiturii, este obligat, pentru a putea aduce ceva nou, să o ia de la 0 şi să anuleze practic tot ce s-a scris, important sau nu, până la el. Mimetismul rizibil din interiorul poeziei contemporane, spre exemplu, (mă refer aici la literatura excesiv pornografică, dar şi la excesul de memorialistică intimă), în care nu facem decât să importăm rebuturi culturale tocmai din teama de a nu fi retrograzi, exprimă limpede fenomenul actual al postliteraturii. Mult famatul postmodernism, înţeles ca precursor direct al modernismului, cred că e doar unul din multiplele posibilităţi de manifestare a postliteraturii, aş putea spune că e doar un început al unui nou început, ş.a.m.d. De fapt, se uită mereu un principiu universal al culturii: în literatură, ca şi în celelalte arte ficţionale, în măsura în care „imaginarul” şi nu „realul” reprezintă categoria centrală a lumii, orice este întotdeauna posibil.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Există fireşte acele momente revelatorii în care harul creator se revarsă peste autor ca un act divinatoriu, însă există şi momente când efectiv poţi sta ore, zile, săptămâni, luni sau chiar ani în şir în faţa foii goale a manuscrisului, fără putinţa  de a adăuga ceva nou. Totuşi, de cele mai multe ori, harul vine în urma unei munci istovitoare, după zeci şi zeci de încercări, variante, scheme ori planuri de lucru. Referitor la ideea de program al scriitorului, cred că este valabilă mai degrabă la scriitorii profesionişti, la cei care deja şi-au clădit un loc binemeritat în templul literaturii, care au deja un stil şi un mesaj bine conturat, ori care şi-au atins un număr important de cititori şi care, deci, nu riscă prea mult în a-i dezamgi. Totuşi, nu cred că mai există meseria de scriitor, a scrie devine din ce în ce mai mult un lux, viaţa şi problemele nesfârşite ale ei transformă scriitura într-un risc existenţial. Timpul scrisului presupune rupere din timpul acordat reţelelor de socializare, familiei, ieşirilor în oraş cu prietenii, concediilor, abia dacă ne mai rămâne timp pentru a ne informa cu privire la noutăţile editoriale, pentru a mai lua pulsul culturii contemporane. Mai mult, din lipsa acută de timp există riscul să devenim cel mult unicii cititori ai propriilor cărţi, criticii nu vor avea de altfel timp de pierdut cu încercările tale minore. Sunt mereu alţi şi alţi „încondeietori” care îşi aşteaptă entuziaşti rândul.

În prezent lucrez la o carte de dramatugie, piese de teatru experimental într-un singur act, şi aş vrea ca până la finele anului să pot scoate o nouă ediţie revizuită a studiului despre filosoful Karl Raimund Popper. Sper ca în toamna acestui an să iasă deja de sub tipar un nou volum de poezii, Văzându-mi noaptea, prefaţa este deja făcută de către profesorul Cezar Vasilescu, aştept doar verdictul editorului.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte.

POVESTEA UNUI ANTI-IDEOLOG

Când a venit Ioan
În pulberea pustiei,

Lumina Duhului
A readus văzduhului
Mireasma veşniciei.

Apoi,

Mântuitor-Cuvântul,
Pe Adam

L-a ridicat din glie.
Şi dezlegând

Blestemul Evei,
Călcâiul,

Chiar muşcat de şarpe,

I-aleargă acum,

Ca vântul,
Spre apa veşnic vie.

 Botoşani, 3 august, 2015