Nicolae Corlat

    

“Raportat la lumea în care trăim, destinul literar al unui scriitor ar trebui să reprezinte chiar cheia prin care cei mulţi au acces la frumuseţile nebănuite, cele zămislite prin condei. Scriitorul trebuie să fie vârful de lance al societăţii, înaintemergătorul. Ce rămâne necuprins în umbra aceasta nu este nici spaţiu, nici timp, ci cunoaştere pură din care izvorăsc alte destine care vor duce mai departe conştiinţa neamului care ne-a născut, limba în care am scris.”

1.     Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Mai întâi, sesizez o contradicţie între cei doi termeni: destin presupune un dat, primit odată cu naşterea, el cuprinde şi harul primit tot atunci; în schimb, opţiunea este tocmai contrariul destinului, este ceea ce alegi la un anumit nivel al conştiinţei tale împotriva a ceea ce ţi-a fost dat, împotriva destinului. Ce se poate spune despre destinul frunzei de a fi frunză sau depre cel al calului de a fi cal? Pot aceste entităţi schimba ceva în existenţa lor aici? Dacă privim astfel, datul în literatură este substanţial, fără destin nimic nu se poate împlini. Iar alegerea poate fi acceptarea destinului, a harului ce ţi-a fost dăruit. Opţiunea de a accepta destinul de scriitor vine odată cu conştientizarea propriului tău rost în viaţa aceasta. Mai departe zilele vin şi pleacă; ce laşi în urma ta poate fi împlinirea destinului, conştiinţa propriului destin este de asemenea esenţială.

Dacă ar fi să privim în urmă, dar nu retrospectiv în sensul statistic, ci al venirii şi devenirii mele pe aceste locuri, cred ca nimic nu a fost întâmplător, nici locul, data sau ora naşterii, cum n-au fost întâmplători nici primii paşi făcuţi spre culmea dealului din faţa casei, copil fiind, învăţând de unul singur drumul spre exteriorul curţii (sensul exoteric al destinului), să prind soarele cocoţat acolo pe deal, la răsărit, pentru a-l aduce mamei în dar. Destinul mi l-am recunoscut atunci, odată cu uimirea din ochii mari de copil, când, ajuns deasupra satului, am văzut cum lumina îmi fugea de sub picioare şi cum aripi mari de înger de copil mă poartă mai departe spre înălţimi nebănuite. Apoi am învăţat să zbor de unul singur prin verdele minunat al dealurilor copilăriei, să hoinăresc prin desişuri de pădure, să trec apele cu trupul şi cu gândul, pentru că nimic din ce poate creşte sufletul unui om n-au lipsit copilului care am fost. Inocenţa acelui început a fost mereu prezentă în viaţa mea conştientă şi în cea onirică. Cred că un Creangă, dacă n-ar fi avut copilăria fericită din anii de la Humuleşti, n-ar fi devenit cel de mai târziu. Sau Labiş, care a avut şi el destinul căprioarei lui dintr-o copilărie, cu paideuma locurilor, care l-a zămislit şi format. În noi poezia începuturilor nu se sfârşeşte niciodată. Cândva, tot la o vârstă fragedă, un poet, tânar şi el, dar cu poezii publicate la acea vreme, îmi spunea că dacă poezia nu mă lasă să dorm, mă chinuieşte, atunci să continui să scriu. Altfel nu are rost, pentru că poezia îmi va aduce numai nefericire. Îmi vorbea despre destin bunul meu prieten, mă învăţa deschiderea ochiului lăuntric spre înafara fiinţei, dar nu pentru a o risipi, ci pentru a o înveşnici.

Ce se întâmplă atunci când te opui, când negi sensul existenţei tale, când abandonezi? Se naşte contradicţia din care nu vei reuşi să ieşi niciodată, iar destinul va fi amânat, va fi transmis altei existenţe.

Raportat la lumea în care trăim, destinul literar al unui scriitor ar trebui să reprezinte chiar cheia prin care cei mulţi au acces la frumuseţile nebănuite, cele zămislite prin condei. Scriitorul trebuie să fie vârful de lance al societăţii, înaintemergătorul. Ce rămâne necuprins în umbra aceasta nu este nici spaţiu, nici timp, ci cunoaştere pură din care izvorăsc alte destine care vor duce mai departe conştiinţa neamului care ne-a născut, limba în care am scris.

2.     Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Debutul meu s-a făcut în clasele gimnaziale, atunci când, primind teme pentru acasă compuneri şcolare, scriam doar în versuri. Caietul de compuneri, devenite poezii, a căpătat şi un nume la sfârşitul anului şcolar, „Primele poezii”. Le citeam profesoarei de limba română, iar ea le citea colegilor mei.

Primele încercări literare tot în şcoala gimnazială s-au petrecut, atunci când, în cadrul unui cerc literar, am compus prima strofă şi am avut curajul să o citesc profesorilor şi colegilor. Era un catren stângaci, nu-mi amintesc despre ce, probabil despre flori, animăluţe sau mai ştiu ce. Dar acele lecturi au reprezentat ieşirea mea în lume ca scriitor. Profesoara mea de atunci îşi aminteşte şi astăzi desprea acele scrieri.
            Apoi, la şcoala noastră a venit un tânăr profesor de istorie din sud, tocmai din Giurgiu, oraş pe care nici pe hartă nu prea ştiam pe unde să-l caut. S-a aşezat în prima casă din sat, una cu stuf, fără curent electric, dar racordată la energiile universului, pentru că de pe dealul la poalele căruia era căsuţa lui răsărea luna, la fel ca la mine, în celălalt capăt al satului; apele unui pârâu curgeau pe lângă grădina casei lui, la mine luna se oglindea în iazul din apropierea casei. Era armonia din care poezia se naşte fără să o chemi. Profesorul scria poezii. Uneori, nu des, ne citea din scrierile lui. Eram atât de surprins de forma lor şi, mai ales, de forţa cu care ştia el să atingă cuvântul, că m-am ruşinat de rimele mele săltăreţe.

Aşadar, debutul se amână mereu, iar la fiecare scriere publicată sau citită ai din nou emoţia debutantului, a veşnicului debutant.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Drumul poate fi unul lung şi întortocheat, sau poate fi unul facil, norocos. Pentru mine, prima carte a reprezentat o cărămidă de care voiam să scap. Voiam să uit, să dau la spate ce a fost, pentru a găsi un alt început. Asta îmi dădea prospeţime, îmi deschidea noi drumuri către necunoscut. Prima carte a fost editată în urma unui concurs literar, o editură s-a angajat să o publice, iar la un an după premiere nu mai voiam să predau manuscrisul, pentru că timpul trecuse peste toate, iar ce aveam eu scris până atunci aparţinea trecutului care nu mă mai definea. Iată cum drumul se întortochează de la sine, devine sinuos şi poate lăsa în tine un conflict, nu cu lumea exterioară, ci cu tine însuţi. O carte ce se scrie perpetuu visez de atunci.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Viaţa ca scriitor, ca om, mi-a influenţat-o lectura legendelor greceşti. Eroii şi zeii din carte năşteau în mine altă lume. Citeam din acea carte la un colţ al pădurii, lângă marginea unui pârâu, aşezat pe covorul verde crud al primăverii, iar de peste tot vedeam cum apar, cum se întrupează personajele cărţii pe care o ţineam în mână, şi, ca un actor într-o dramă, interpretam primul meu rol. Eroii, zeii, aveau locurile lor prestabilite. Nimic nu te absoarbe şi nimic nu se lasă absorbit ca o lectură la care participi cu totul, fără să laşi nici o fărâmă de gând să te tulbure.

Prieteniile literare rămân pe termen lung în viaţa unui scriitor, pe când grupările mai mult rău fac decât bine, ele limitează, pun graniţe şi ascund adevărul şi libertatea de creaţie. Atunci când scriem lăsăm robinetul să curgă neîncetat, fără să intervenim cu apartenenţa noastră la ceva, altceva sau grup care creează şabloane şi ziduri atât de înalte în jurul nostru că nici noi nu ne mai ştim. Atunci când evităm tiparele rămânem originali. Găştile nu şi-au găsit niciodată locul în vreo literatură, pentru că au încercat să pătrundă cu forţa, mai mult prin mijloace administrative decât prin valoare, ele sunt reminiscenţele unor societăţi comunistoide. Marii scriitori au trecut prin curentele literare fără să fie marcaţi, pe când cei minori au rămas acolo, în interiorul unei teorii, al unor limite impuse. Scriitorul nu poate crea decât liber.

5. Raportul dintre conştiinţă , politică şi gîndire liberă, constitue o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este după dvs, raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere ?

Tema este una vastă ce nu poate fi dezbătută în câteva rânduri .  Mai întâi, opera scriitoricească nu se naşte decât dintr-o conştiinţă liberă. Scriitorul nu este numai un creator de noi lumi, ci şi un formator de opinie în rândul cetăţenilor printre care îşi duce veacul. Iar opera se naşte dintr-o mare iubire a lui pentru ceilalţi, pentru tot ce-l înconjoară.  Dacă şi politica ar fi făcută de oameni cu conştiinţa liberă, cetăţenii pe care-i reprezintă politicianul ar fi satisfăcuţi de activitatea lui. Dar se vede că la noi lucrurile stau invers, politicianul se îmbogăţeşte chiar din vânzarea conştiinţei, în timp ce cetăţeanul de rând sărăceşte de la o zi la alta. Rolul scriitorului ar fi sătrezească în ceilalţi conştiinţa, nu să fie indiferent. De aici vine şi marea ură manifestată de politicieni împotriva scriitorilor. Eminescu este blamat şi astăzi, prin „grija” unor publicaţii care ascund în spate interese meschine, în care scriu, din păcate, şi unii care se consideră scriitori. Astăzi, politicienii dintr-un partid pe care poetul îl critica în presa vremii, se adună la Ipoteşti, fără a scoate unul o vorba despre Eminescu, fără a fi citit măcar un articol dintre cele publicate în urmă cu aproape un secol, dar atât de actuale. Şi murdăresc cu prezenţa lor acolo memoria, numără arginţii în templul culturii româneşti. Într-o „dimensiune românească a existenţei” s-ar cuveni să ne scriem operele, şi nu inventând nu ştiu ce filozofii antinaţionale care vin să anuleze întraga existenţă a unei culturi încă de la facerea ei. Dacă politicul votează legi împotriva fiinţei naţionale, scriitorul are obligaţia să iasă în faţă, nu să strige, dar să scrie aşa cum îi dictează conştiinţa naţională. Asta au făcut înaintaşii nostri, iar noi, astăzi, îi condamnăm cu tăcerea noastră complice.

6        Literatura – la frontiera mileniului III .Din această perspectivă cum apare  pentru dvs, literatura română contemporană ?

Literatura a depăşit demult frontiera mileniului III. Din perspectiva perenităţii, literatura română cred că va lăsa destule urme pentru posteritate. Scriitorii interbelici au deschis de multe decenii drumul literaturii române în contextul literaturii europene, cu opere de mare valoare, devenind universali. Scriitorii români s-au înscris în curentele literare ale timpului lor, depăşind cu mult tiparele impuse de acestea si de grupările literare. Astăzi, poeţii români sunt invitaţi pe toate meridianele, sunt traduşi în limbile de circulaţie, publică oriunde, scriu o poezie luată în seamă în multe literaturi. Suntem universali prin manifestare, putem şi trebuie să rămânem universali prin valoare.

7        Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit program al scriitorului? La ce lucraţi în prezent… Pe cînd o nouă carte?

Există un timp al facerii şi unul al prefacerii. Creaţia este dincolo de timp şi de cunoaştere, orizontul nebănuit în care spaţiul se absoarbe. Creatorul se confundă atunci cu demiurgul. Alegoria textelor biblice lasă să se înţeleagă că totul s-a făcut după un plan prestabilit. Atunci când apele se despart de uscat, când elementele naturii prind formă şi conţinut, cuvântul vine nu să definească, ci să provoace naşterea prin el însuşi, dar nu numind într-un plan superficial, ci manifestându-se vibratoriu ca o forţă lăuntrică. Dacă poezia reprezintă un cod iniţiatic  prin inducerea în cotidian a stărilor înalte de reverie, dincolo de abstract, fiind egalată între arte doar de muzică, nefiindu-i necesară o programare, proza presupune experienţă şi exerciţiu, o continuă transformare a eului creativ care se raportează nu numai la personaje şi locuri, ci la întreaga lume exterioară fără de care scriitorul cu greu ar reuşi să lase lumii opera în care fiecare se regaseşte pe sine într-o ipostază sau alta.

Prezentul pentru mine nu poate fi definit ca aici sau acum, ci în afara spaţiului şi timpului, aşa cum stă bine unui poet cuprins de febra creaţiei. Nu pot spune că există un timp în care lucrez la o carte, cum nu există un timp al apariţiei unei cărti pe o piaţă tot mai dezinteresată de carte, de lectură, de frumos şi înălţător prin cuvânt, prin literatură.

7+  UNU  . În contextul celor afirmate , pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri , selectaţi din opera dvs , un text  care , în linii mari , generale, să vă reprezinte . Vă mulţumesc pentru înţelegere !

 Ţipătul

doar un cuvânt cu miros de tămâie

întrebarea deschide mormântul în ceruri

şi nu găseşte începutul/sfârşitul

un cuvânt stăpâni deodată  întinderea

de granit, de iarbă, de aer, peste ape

peste înserarea cea mai tăcută

cei mai mulţi se odihnesc în întuneric

lumina e o fată frumoasă cu şoldul descoperit,

adulmecă poftele, însetează neînsetaţii

cu privirea risipită peste ochii lor injectaţi de dorinţă

se odihnesc în întuneric

în ei coboară apusuri, uitări

adorm visul în cea mai tainică umbră

devenind sclavi tăcerii din afara fiinţei

în ei fulgerul îşi potoleste mişcarea

despre dragostea lor viermii scriu cu gesturi discrete

cu discreţie ronţăie patul naşterii făcându-l sicriu

doar cuvinte excremente aşezate în ordinea lor  firească

despre dragostea lor morţii scriu cu ţărâna ascunsă

aşternută în litiera de la marginea clipei

iată, cum dau cuvântului scop şi urâciune

şi cum din nimic desfac adevărul în mii de bucăţi

să-l împart lumii în ziua în care norii  vor împraştia pe pământ

otrăvuri, când ploaia va fi de partea lor

îmi voi găsi mormântul gol străbatut de o rază

voi căuta piatra răstignită între două tăceri

şi mărturia soldatului - vestitorul luminii

Botoşani, 2015