Un posibil chestionar imaginar...
moto: „treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii;
sau Scriitorul – destin şi opţiune
moto: „treizeci de spiţe se unesc în butucul roţii;
însă golul din centru
îngăduie folosirea”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa
dumneavoastră ?
1. Ferestrele timpurii ale mefienţei…
Mursecând zidul unsuros al
existenţei mele de crustaceu înrăit, destinul şi opţiunea par a-şi adeveri
întru câtva neajunsurile. Principiile unei astfel de contradicţii sunt, cred, chiar
ele însele; mustind în cercuri palide, derizorii, ferestrele timpurii ale
mefienţei, acolo unde limitele unor suprafeţe apoase îndelung chinuite
întâlnesc, la rându-le, limitele; rotunjindu-se în colţurile ascunse sau
încolţurându-se în cele spre rotunjire.
Destinul a făcut să mă nasc
între zi şi noapte, într-o iarnă geroasă de februarie a anului 1956, undeva,
dincoace de Piteşti, pe valea râului Vedea, în satul Păcala, comuna Făgeţelu,
jud. Olt (până în 1968, raionul Vedea, regiunea Argeş). Acolo, între un apus
răvăşit de somnul spredimineţii şi un răsărit palid, decorticat, promis mereu
altora, cu steaua roşie (pixel!..), înfiptă adânc pe catarg, a început
naufragiul proprie-mi călătorii.
Aşa se face că ochiul meu
înfuriat de miopia lucrurilor din jur, îndesfrunzind fundul acestei mări
cenuşii în care ne trăim zilnic destrămarea, dezmierda, îmbătat de lumina
păgână, marginile roase al psaltirilor de clorofilă. De acolo, spre încoace,
căutam, cu uimire şi nerăbdare, înţelesul pietrificat al slovelor lui Goethe: O privire în cărţi şi una în viaţă !..
Nici astăzi nu ştiu, dacă, cumva, ciurda slovelor păstoresc câmpia cu numere
prea fericind-o, sau cărbunele oilor albe au pre-înnodat firul priapic
şi-nvolburat al clipelor flămânde!…
Iată de ce, dând la o parte
cortina dulce a fanteziei, scena ne apare în toată splendida ei nuditate, iar
noi, actorii ei răzleţiţi – mai mult sau mai puţin fericiţi – repetăm aceleaşi
lungi, siropoase, interminabile monologuri. Într-un articol „Destin şi accident
în profesia de scriitor” (Caiete
botoşănene, nr. 1-2/1997) spuneam, printre altele: „…în definitiv, culoarele fiinţei sunt determinate de natura sa
existenţială. Cu alte cuvinte: Tu eşti ceea ce este, sau este ceea ce suntem!…
Scriitorul, artistul, omul de
cultură în general nu poate face abstracţie de acest lucru, asta nu înseamnă că
el se şi mulţumeşte sau că rămâne indiferent. Din toate timpurile, scriitorii
au reprezentat avangarda prospectivă; au practicat, cum s-ar zice, Viitorul…
dar nu s-au îndepărtat, cu puţine, foarte puţine excepţii! prea mult, de grosul
„trupei” în desfăşurare.
Excepţiile – în cazul de faţă – nu fac şi regula!
Scriitorul nu este decât obiectivarea profesiei sale în câmpul
existenţial.”
2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul
debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat)
acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva
despre primele încercări literare.
2. Efebia…
Greu de spus!.. şi în acelaşi timp foarte uşor: în anul cutare…, la
revista cutare… etc., etc… Şi totuşi, aşa cum este firesc, trebuie să „fie” un
început.
Poezia, ritmul şoptit, cântat sau lălăit al cuvântului, m-a fascinat încă
din copilărie. Sistemul imitaţiei, mimetismului cultural şi structural funcţiona
din plin în acea perioadă şi, cred, mult timp după aceea.
Efebia, magia iniţiatică!… mama – primul meu dascăl, învăţătoarea,
eminentul meu profesor de limbă şi literatură română Gheorghe Tomescu care, cu
tact şi înţelegere, m-au odrăslit întru lectură şi scris.
Eram prin clasele primare. Învăţasem să scriu şi să citesc binişor.
Basmele şi povestirile mă fermecau... Poeziile lui Arghezi, Labiş, Eminescu,
Magda Isanos, Jebeleanu îmi torturau inerţia, dintr-un îndepărtat, dorit şi
intangibil teritoriu.
Dacă m-ar fi întrebat cineva ce-o să mă fac în viaţă, i-aş fi răspuns
fără şovăire – scriitor!.. Scriam într-un caiet ciudat însăilări dibace „ce din
coadă au să sune” şi eram tare mândru şi preocupat. Era mai mult o joacă a
jocului, de o profundă candoare şi naivă inspiraţie. Labiş, prin măreţie şi
destin, îmi locuia stângăcia. El a reprezentat, multă vreme, modelul…
La un sfârşit de an, învăţătoarea, care ştia că eu „începusem” să scriu
poezele, m-a pus să recit, pe o scenă improvizată (aşa cum se obişnuia în acele
vremuri), propria-mi poezie. Tata fiind în sală (clasă!), printre ţăranii
spectatori, m-a întrebat acasă de cine era scrisă poezia cu pricina… De mine!..
i-am răspuns mândru şi oarecum ruşinat. De cine mă?!.. a continuat tata mirat,
după care a început să râdă în hohote…
Nici astăzi nu ştiu de ce râdea atunci tata… dar nu l-am întrebat
niciodată!…
Primele poezii le-am publicat prin 1967 într-o revistă şcolară –
„Muguri”. Au mai fost şi altele… dar fără importanţă. Adevăratul debut (după mine!...)
s-a produs mult mai târziu. În 1984 am trimis câteva poezii revistei clujene
„Tribuna” care, spre surprinderea mea, le-a publicat. Astăzi, pentru foarte
mulţi dintre tinerii scriitori, pare o aberaţie. Dar, pentru cei care ştiu,
si-şi mai aduc aminte…, a publica într-o revistă de literatură, în acele
vremuri ciudate, la început de carieră, era o adevărată odisee...
3. Care a fost drumul până la prima carte ?
3. Drumul greu cărările-l susţin…
Cât priveşte drumul până la prima mea carte
„tipărită”… aici lucrurile şi fiinţele se complică şi mai mult. Înainte de
draga noastră Revoluţiune, era greu să publici o poezie, dar o cate!
Am debutat editorial târziu, în 1995, la 39 de
ani – vârsta la care Eminescu trecea în eternitatea limbii române – cu volumul
de poezii „Câmpia cu numere – prima zi”. Cartea a fost premiată la Concursul naţional de poezie şi critică
„Porni luceafărul...”, ed. A XIII-a, Botoşani, 2005. Mulţumesc, şi pe
această cale, prietenilor mei Daniel Corbu şi George Vulturescu care mi-au
înlesnit publicarea: Câmpia cu numere
(prima zi), Ed. „Panteon”, Piatra Neamţ, 1995.
Câmpia cu numere a fost propusă, în perioada studenţiei şi după aceea, mai multor edituri
„de prestigiu!”... Respinsă politicos la unele, ciopârţită şi umilită la
altele, mi-am dat seama că, în condiţiile date (cenzură, birocraţie,
ignoranţă…), nu are nici o şansă să apară. Am aşteptat, chinuit de aşteptare,
întrebări, deznădejdii… Sincer să fiu, nu-mi pare rău că am publicat-o aşa de
târziu!.. Ea a apărut, însă, aşa cum am dorit-o mereu… Întreagă!
O parte a prietenilor cunosc,
oarecum, odiseea „anabasiană” a acestei cărţi. Ea a început imediat după
terminarea liceului, facultate şi a continuat până în toamna anului 2005. Este
cartea cărţilor mele. La ea am lucrat (aş putea spune, fără falsă modestie)…
aproape o viaţă!.. Cu metodă, studiu şi program.
Sunt unul dintre scriitorii care cred că, în
domeniul creaţiei artistice, în afară de talent, care se validează,
oricum, implicit, dacă şi există,
creaţia nu se mai poate realiza decât în baza unui program şi proiect anume,
combinatoriu: muncă, inspiraţie, muncă,
îndoieli, muncă, aşteptări!.. Dincolo de inspiraţie, însă, m-a preocupat
analiza şi sinteza acestui proiect. Aducerea în scenă a acelor compartimente,
peisaje, culori, mijloace şi expresii
care să poarte amprenta unui stil propriu, pe care, l-am dorit coerent, sănătos
şi puternic. Am, pot spune, dincolo de toate, cu certitudine, conştiinţa
acestui demers. Cât priveşte cealaltă latură..., am, e drept, unele îndoieli...
Critica, cu puţine dar consistente excepţii,
nu prea s-a înghesuit s-o ia în seamă. Nu vreau să vorbesc, aici şi acum,
despre sistem (chiar şi astăzi!). Cum operează el de bine, eficient, aproape
sănătos, în buzele democraţiei, libertăţii!... etc., etc., etc. Nu zâmbiţi! Înarmat cu răbdare, am citit şi am scris. Am
aşteptat. E timp destul!.. mi-am zis, şi după cum observaţi, nu m-am grăbit
niciodată!... Am învăţat, e drept, într-o lume aflată în căutarea reperelor,
destul de târziu, de greu lucrul şi fiinţa aceasta. Înainte de 1989 constrâns de
împrejurări, după 1989 constrâns de libertatea împrejurărilor…
Câmpia cu numere este o carte în
cărţi, sau o carte în carte. Ea face parte dintr-un proiect mai larg. Am
gândit-o, la început, ca pe o trilogie: Câmpia
cu numere (prima zi), Câmpia cu
numere (geometria visului), Câmpia cu numere (a opta zi). Ea poate să
funcţioneze în cadrul acestei dimensiuni, ca o unitate multiplă, unde, fiecare
parte are individualitatea ei, dar şi deschidere spre şi dinspre celelalte
părţi. De fapt, aşa au şi apărut: lucrări distincte ale unui proiect unitar. În
toamna anului 2005, cu ajutorul bunului Dumnezeu, am reuşit să definitivez
acest program: Câmpia cu numere (geometria visului), Ed. Paralela 45 şi Câmpia cu numere (a opta zi), Ed. Axa.
Concomitent, am scris şi publicat şi alte
cărţi. Am, se pare, obsesia „proiectelor”. Am în lucru mai multe volume de
poezie. În prezent lucrez la un alt proiect. Este vorba despre un volum de
poeme, în/pe linia lui Tudor Arghezi (oarecum!), Marin Preda, Ion Marin Iovescu sau
Marin Sorescu (mai cu adeverire!), ce are ca obiect lumea satului: „păcala-făgeţelului”. Sunt dator
acestui loc/spaţiu minunat (vorbesc de sat, în general şi în particular de
păcala făgeţelului!) şi oamenilor săi.
Sper, într-un an sau doi, să fie gata. Dumnezeu să ne ajute!
4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară,
prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. Datorez multe şi multora!...
Formaţia mea ca om, ca poet,
scriitor, fără toate acestea nu ar fi fost posibilă. Am încercat, încerc mereu,
acea cale a regăsirii multiple, a împlinirii şi a ajungerii din urmă a mea
însumi. Între dorinţă, credinţă şi aşteptare, drumul şi calea s-au arătat mereu
îndepărtate şi pline de neprevăzut. Datorez multe memoriei!
Ţăran de origine, ca mulţi
alţii, am părăsit satul cooperativizat (îndesfrunzit de valori şi perspectivă)
la 14 ani. De atunci, am rămas ţăranul donquijotesc al unei pribegii parţiale,
absurde. Sigur. Cred că ne năştem cu „ceva anume”, vreau să spun că, există
„acolo” o genă predestinată, substanţială chiar, dar fără activarea celei de-a
doua gene – aceea a dobândirii şi redobândirii active – prima, are toate
şansele să rămână în stare latentă, să dospească în propria-i osânză, fără
valoare, temei şi perspectivă. Eşti ca un burete gol/setos la început, acolo
undeva pe fundul dublu al mări albe, dar ai nevoie de lichidul din jur (apropo,
de celula noastră bipedă!) pentru a te „umple”, pentru a te împlini ca om… şi,
mai ales, ca artist!..
De la „biblioteca” şi „sala de
lectură” din podul vechi ale calei părinteşti unde, stând pe maldărul de cărţi,
petreceam ore întregi citind la lumina chioară a luminatoarelor de şindrilă tot
ce îmi cădea în mână, aiurea şi într-o dezordine deplină, mânat de mirajul
slovelor scrise… şi până la „metode” şi „reguli” (hai, să le zicem...)
sistematice! (dar nu numai...), drumul a fost lung şi anevoios. Departe de mine
gândul că el s-a şi încheiat!..
Sunt dator enorm mamei mele, aşa cum am mai
spus, ţărancă cu studii medii (absolvise liceul „Domniţa Elena” din Bucureşti,
în perioada interbelică) bună şi înţelegătoare. Ea mi-a/ ne-a (suntem şase
fraţi) îndrumat primii paşi spre scris şi citit. Şi mamă şi tată... Tata a
plecat treizeci de ani pe şantier!
Sunt dator copilăriei mele,
liberale şi libertine, pe meleagurile satului subcarpatic, muntenesc, păcala
făgeţelului (cu toate lipsurile şi sărăcia acelor vremi). Cred, şi acum, cu
tărie, că, dacă, un om nu a trăit şi la
ţară, a trăit în lumea asta degeaba!.. Între vis şi realitate, acolo, în
păcala-făgeţelului, pe valea superioară a râului Vedea, dincoace de
Piteşti, am locuit cu ochii minţii larg
deschişi toată lumea... La Păcala am auzit, prima oară, cântecele şi doinele aceste lumi de prăsilă.
Acolo am mers la horă, nunţi, înmormântări şi parastase, priveghi sau şezători;
am mers la colindat, cu pluguşorul, steaua şi capra, am văzut căluşarii, ursul
dansând pe jăratec şi ţiganii jucând paparuda; m-am jucat cât e ziua de mare în
aerul verde, am păscut vitele pe izlaz şi pe luncă; am bătut în lung şi-n lat
dealurile împădurite şi văile lui răcoroase, adumbrite din împrejurimi. Pe
uliţa satului a trecut toată copilăria lumii!… Acolo am auzit vuietul clar al
crivăţului iarna şi ţârâitul greierului în nopţile cu miros de tei şi liliac
vara!..., Am văzut, cum s-ar zice, prin
peretele zilei cum creşte iarba şi m-am mirat îndelung!.. Am văzut şi
ascultat… şi cântecul m-a vrăjit!
Dar tot aici, am asistat, copil
fiind, la scenele cutremurătoare ale
„măreţelor” transformări comuniste, din prima etapă, proletcultistă. Drama unei
întregi clase de ţărani care-şi pierdea încet, încet, identitatea… Deseori, şi
astăzi când scriu, mă gândesc la ei şi la golgota lor fără nume, prelungită
mereu, cu bunăştiinţă şi îndestulare, dintr-un veac într-altul de noii şi
frumoşii noştri ciocoi… Ce tristă ironie!
Ce a urmat!.., nu a fost decât
o reluare aproximativă, o reevaluare pe alte paliere şi alte caturi ale
aceleiaşi dimensiuni.
O adevărată „piatră tombală”
(ca să folosesc expresia, căzută în banalitate, a lui Mircea Cărtărescu) o
reprezintă perioada studiilor universitare. Ea mi-a fixat reperele, scheletul
viitoarei construcţii.
Am găsit Bucureştiul sub botul
buldozerelor. Cenuşiu. Anost. Începuse epoca demolărilor – şi la propriu şi la
figurat – era noastră, 1981-1985!.. Mi-ar fi plăcut să urmez facultatea de
litere şi filozofie. Nu mai exista! Aş fi mers la filologie. Se cerea o limbă
străină… cunoşteam doar rusa!.. şi aceea pe sponci… După ce am fost scos din
sala de examen (la academie!), de nişte tovarăşi, pe motiv de un bunic chiabur,
pe care, eu, nu l-am cunoscut niciodată!, am ales, dintre toate, facultatea de
istorie şi filozofie. Ea mi-a „fundamentat”, oarecum sistematic, anumite
probleme, în multe altele a rămas deficitară…
Pot spune, cu destul temei, că m-am format, în
afara „instituţiilor”. Biblioteca, Lectura, Teatrul, Filarmonica, Opera,
Ateneul, grupul de prieteni… şi, mai ales, cenaclurile literare bucureştene au
reprezentat mult în acea perioadă. Pare oarecum preţios…, ca să fiu mai bine
înţeles, trebuie spus că până în 1981 eu am trăit, cu foarte puţine întreruperi
(între 1975-1976 am lucrat, ca muncitor necalificat la Fabrica de mobilă din
Curtea de Argeş; între 1976- 1977 am făcut armata la Deveselu – lângă Caracal),
la... ţară. Copilăria, şcoala generală, liceul, apoi cei trei ani ca profesor
suplinitor… Totul a fost la ţară! Aşa, poate, se explică câte ceva… Nevoia
imperioasă de spaţiu şi de timp cultural. Ca să acopăr, până la marginea
neuronului acvatic şi dincolo de el, distanţele dintre rânduri şi haturi, a
fost nevoie de foarte multă trudă... Cursurile, pe atunci, nu erau facultative…
Programul şi programa erau năucitoare. Student de Complex Grozăveşti. Examenele
beton!.. Să pot termina facultatea aveam nevoie de bursă… şase fraţi… numai
tata lucra. Timpul - mereu acelaşi!.. Ce-mi mai rămânea era împărţit între
universitate, literatură şi spaţiul cultural adiacent!.. Lucrurile şi fiinţele
nu stăteau deloc roz. Într-o lume cuprinsă de o profundă criză, la toate
compartimentele (nu este cazul să vorbesc acum, şi aici), era foarte greu să
alegi, să faci evaluări, să tragi concluzii…
Personalităţile culturale, cu
mici excepţii, nu veneau în întâmpinarea aşteptărilor noastre. Grupurile „tari”
funcţionau pe sistem de castă şi o anumită clandestinitate. Prelegerile
lui Ioan Alexandru din podul Facultăţii de litere... Cenaclul de luni, mutat dintr-un loc într-altul, până la desfiinţare... Despre Petre Ţuţea şi
Nicolae Steinhart aproape că nu se ştia... Noica, „exilat” la Păltiniş, era
considerat „contagios” pentru tânăra generaţie.
Cărţile bune, cu excepţia unor
anticariate, se găseau greu şi se citeau
pe sub mână. Pe Geoge Orwell l-am citit, traducându-l direct din franceză,
împreună cu prietenii de „cenzură” şi „conspiraţie”, noaptea, târziu, într-o cameră
de cămin studenţesc. Clandestin!.. Dacă am fi fost denunţaţi, am fi riscat
facultatea şi cine mai ştie ce... Cu poetul Marius Oprea, la Grozăveşti,
ferindu-ne de „ochii atenţi”, băteam, în nopţile albe, la o maşină de scris,
veche, neînregistrată, manuscrisele pentru cenaclu sau diferite reviste. Acum,
după atâta vreme, îmi dau seama cu câtă naivitate ascundeam, cu grijă, maşina
aceea de scris, înghesuind-o bine într-o cutie mare, de pantofi, sub un pat
dintr-o cameră de student...
Mi-am asumat cu o anumită
responsabilitate şi curaj, dar şi o anumită teamă, naivitate şi imboldul
vârstei toate acestea şi multe altele... Am ştiut, însă, foarte bine că, chiar şi în acele condiţii,
timpul meu în capitala provinciilor româneşti este limitat; că alte oraşe mari
şi frumoase ale patriei sunt închise pentru „nişte ţărani” fără buletin de
oraş…fără p.c.r. (pile, cunoştinţe, relaţii)...şi aşa mai departe !… Chiar
dacă, în acei ani, dictatura muşca din plin din trupul firav al unei realităţi
şi aşa destul de bulversate, un tânăr fără prea multe prejudecăţi, fără avere,
fără nevastă şi fără copii – vreau să spun - nestrâmtorat de mecanismul
domestic! - reuşea, student fiind, să traverseze mai uşor provincia
astmatiformă a propriei sale identităţi...
Iată de ce, dincolo de
Universitate şi obţinerea unei licenţe, căutam în capitala provinciilor
româneşti fundamentele unei temelii culturale puternice.
5. Raportul dintre
conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii
contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această
perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?
7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau
este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în
prezent?...Pe când o nouă carte?...
5.6.7. Căutam
cenaclurile literare - şcolile de iniţiere într-ale scrisului cetire...
Pentru tineri, pentru cei care
băteau la porţile literaturii, spaţiul literar era dominat de marea, compacta
masă a oportuniştilor, carieriştilor şi clasicizaţilor lor. Existau spirite
individuale, mai puţin de grup şi de direcţie. Eroii noilor avangarde susţinuţi
de „câteva” personalităţi ale criticii de specialitate îşi căutau cu greu
drumul prin acest peisaj contradictoriu. Ziarele şi revistele aveau, în
general, paginile închise. Editurile cam în aceiaşi situaţie. Singura editură,
oarecum, solvabilă debutanţilor era „Litera”. Dar şi aici trebuia să treci de
cenzură, aveai nevoie de bani şi de…sprijin cutumiar !.. Nu aveam nimic din
toate acestea… Aveam, în schimb, o foarte mare poftă de cunoaştere, de luptă şi
speranţă. Cădeam şi mă ridicam iar lupta continua... După ce citisem
„biblioteca din pod”, câteva biblioteci de „cămin cultural”, hârtii şi ziare
literare, lustruisem timid sălile de lectură de la Academie, B.C.U şi B.C.S… am
reluat studiul asiduu, sistematic, al marilor cărţi. Lecturile, discuţiile cu
prietenii până spre dimineaţă m-au ajutat şi mi-au dat încredere.
Eram la curent cu mişcările de
idei din acea perioadă. Mă bazam pe un oarece talent, pe capacitatea de alegere
şi pe intuiţie. Am mers şi am citit la „Numele poetului” condus de Cezar
Ivănescu şi la „Confluenţe” condus de
Victor Atanasiu, C. Sorescu şi Mihai Coman.
Înainte de facultate
frecventasem grupările literare „Balada” de la Curtea de Argeş, condus de
profesorul N. Erhan şi „Alutus”de la Slatina, condus de regretatul N. Fulga, cu
A. T. Dumitrescu şi Ioan Smedescu, pe cele din Piteşti, de la Casa de cultură.
Aici, lucrurile păreau, oarecum, organizate. Aveau o logică interioară uşor de
recunoscut, o continuitate. Cu meşteşug, oleacă de talent te puteai integra.
Acestor „mişcări” le lipsea ceva. Dincolo de linia clasică, sufereau de o
anchiloză profundă, de perspectivă, de curaj…
Căutam altceva.
Încet, încet am descoperit
acele „grupări” al „optzeciştilor”şi „nouăzeciştilor”. Ştiam despre ei, citisem
câte ceva, îmi plăceau. Era o generaţie contestatară dar şi de inovaţie. Prin
1981 au luat contact direct cu Cenaclul
de luni, condus de profesorul şi criticul Nicolae Manolescu. Pe atunci încă
îşi mai ţineau şedinţele la Casa de cultură a studenţilor „Grigore Prioteasa”.
Ascultam şi nu-mi venea să cred. Ce ştiam despre ei, erau mici copilării pe
lângă ce se citea şi se discuta în cenaclu… Curajul, seriozitatea, dezinvoltura
abordărilor şi discuţiile fundamentate, au reprezentat o lecţie deosebită
pentru mine. I-am recunoscut apoi, pe Schitu Măgureanu, la Junimea, cenaclul condus de regretatul profesor şi critic Ovidiu S.
Crohmălniceanu. Acolo, pe lângă
serile de poezie, erau şi seri dedicate prozei de avangardă. Aşa i-am auzit
citind proză, printre alţii, pe Mircea Cărtărescu, Nicolae Stan, Mircea
Nedelciu, Ioan Groşan, Constantin Stan... Noul…, Post – Modernul, îşi flutura
steagul pe meterezele „noului val”… Mircea Cărtărescu devenise un simbol al
acestei mişcări… Un lider. Debutase cu volumul de poezie „Faruri, vitrine,
fotografii” în 1980 la Cartea Românească.
Cenaclul „Universitas”
– o adevărată şcoală de literatură
moto: ”...în 1983, am fondat cenaclul Universitas ale
cărei prime şedinţe au început undeva la un subsol, în jurul unei măsuţe joase de
bar, şi au continuat la ultimul etaj al Clubului Universităţii de pe strada
Schitu Măgureanu, în fiecare vineri seara de la orele 18.00, fie că aveam
căldură (iarna) şi lumină, fie că nu.” (Mircea Marin, Ziua literară, nr.
93, 2004.)
Din 1983 am început să
frecventez cu regularitate cenaclul Universitas
condus de profesorul şi criticul Mircea Martin. Aveam de pe acum o oarecare
experienţă şi maturitate în domeniu. Cu toate acestea mi-am dat seamă că mai am
multe, foarte multe de corectat, de asimilat. Astăzi, la aproape douăzeci şi
şapte de ani de la înfiinţare, pot spune cu mâna pe inimă că această şcoală de
literatură s-a mulat cel mai bine pe aşteptările, profilul şi temerile mele.
Experienţa trăită în acest cenaclu a fost una unică, irepetabilă şi inconfundabilă.
Atmosfera noului limbaj – postmodernismul – se instituia pe
realitatea textului. Printre valurile avangardei literare Mircea Martin s-a
dovedit a fi un critic de excepţie. El a ştiut să menţină echilibrul între
tradiţie şi inovaţie, între ceea ce era considerat clasic şi ceea ce era
considerat modern. Aici, am înţeles, cel mai bine că asumarea noii paradigme
presupune, înainte de toate, asumarea poeziei moderne şi a textelor teoretice
de la Baudelaire încoace: Rimbaud, Mallarmè, Ezra Pound, T. S. Eliot, Fernando
Passoa, Paul Valèry, Apollinaire etc.; ideologia mijloacelor teoretice a unui
Jean François Lyotard şi Wittgenstein; inventivitatea lui Joyce şi hermeneutica
lui Umberto Eco. Am înţeles că modernul
este mereu postmodern. El are însă
antecedente, are istorie, are trecut şi viitor. Homer, Dante, Shakespeare,
Cervantes, Villon rămîn mereu contemporanii noştri. Că literatura de bună
calitate are la bază fundamentele. Modele, expresii, piloni. Avangardele sunt
necesare, utile chiar. Ele nu se pot întemeia însă numai pe negaţie.
Avangardele nu crează şcoli. Ele dinamiteaza, doar, din când în când, sistemul literar-artistic,
mai ales în momentele lui de lentoare, anchiloză şi oboseală. Temele sunt, în
general vorbind, mai mereu aceleaşi. Cuvântul, sintagma, ţin de vocaţia
artistului, de măiestria, seriozitatea şi, foarte important, de cultura
acestuia.
Experimentul postmodernismului şi conceptualizarea
acestei noi direcţii în literatura română era susţinut în acea perioadă de
critica de specialitate prin Ovidiu. S. Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu,
Mircea Martin, Ion Pop, Marian Papahagi dar şi prin proprii ei „soldaţi” şi
„caporali”: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Ion Mureşan, Vasile Andru, Cheorghe
Iova, Ioan Liviu Stoiciu, Mariana Marin, Mircea Cărtărecu, Nichita Danilov,
Matei Vişniec, Simona Popesu, Daniel Corbu, Ion Moldovan, Ioan Hirghiduş,
Ovidiu Pecican, Liviu Antonesei, Ion Zubaşcu, Caius Dobrescu, Ioan Bogdan
Lefter, Marta Petreu… Reviste ca: „Echinox”, „Dialog”, „Convingeri...”, „Opinia”,
„Vatra”, ”Astra”… publică în această perioadă, e drept, sporadic, poezii,
texte, opinii legate de acest „fenomen”.
În aceste condiţii a apărut şi
s-a dezvoltat mişcarea literară grupată în jurul „Universitas”. Şedinţele de
cenaclu aveau loc într-o clădire de pe strada Schitu Măgureanu, vis-à-vis de
Grădina Cişmigiu. Dacă îmi amintesc bine, acolo funcţiona un club al
Universităţii. Cu serate, discotecă şi diferite alte întruniri şi manifestări
studenţeşti.
La început şedinţele s-au ţinut
la subsol, unde funcţiona un bar, situaţie cam incomodă pentru o astfel de
activitate. Dar lumea era entuziastă şi nu lua în seamă anumite, mici, inerente
disconforturi. Asta era prin aprilie, 83.
La primele şedinţe eram foarte
puţini: Mircea Martin, Sergiu Ştefănescu, Gabriel Stănescu, Sever Achim,
Nicoleta Pavel, Dinu Regman, Traian Ungureanu,
Ioan Munteanu, Andrei Ştefan, şi
subsemnatul. Mă aşteptam ca să întâlnesc
mai mulţi filologi. N.B. Iniţiativa
formării cenaclului Universitas a
aparţinut, însă, grupului de la istorie-filozofie. Cu timpul, din toamna lui
83, grupul s-a tot mărit. Au început să apară, masiv, filologii, centraţi pe
grupul de la Braşov (Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu, Andrei
Bodiu, Sorin Matei), ingineri, matematicieni, medicinişti etc. Aşa că ne-am
mutat într-o încăpere mai mare, undeva la etajul superior al clădirii.
Răcoroasă iarna şi călduroasă vara, ea a devenit neîncăpătoare şi pentru multă
vreme sediul întrunirilor de la „Universitas”.
Acolo, începând cu orele 18, săptămânal,
vinerea, în jurul unei mese lungi şi scaune umplute până la refuz aveau loc
şedinţele de cenaclu. Ele se desfăşurau până spre orele 22-23. Nu aveam
dezlegare, din partea „stăpânirii” să stăm mai mult. Interdicţia, lumina,
căldura intraseră deja în cotidian. La una dintre şedinţe, Radu Şergiu Ruba,
deşi se stinsese lumina, el continua să ne citească. Citea în braille! Am
ascultat în tăcere până a terminat de citit.
Toate, dincolo de faptul că, sunt aproape sigur, eram atent, de undeva
de acolo de sus sau de jos, supravegheaţi de ochiul magic, roş-albastru al
tovarăşilor... Dar nu-mi aduc aminte ca cineva dintre noi să fi luat în seamă,
vreodată, acest amănunt.
Astăzi, pare bizar, dar,
atunci, ne simţeam liberi!.. iar atmosfera de grup, de haită, creată în acele
seri de la „Universitas” nu-ţi da posibilitatea să te gândeşti la altceva.
Fiecare centimetru al secundei binare era disecat şi comentat îndelung. Aprig
chiar! De la Horia Gârbea, Doina Tudorovici, Sever Achim, Simona Popesu,
Cristian Popescu, Caius Dobrescu, Marius Oprea, Radu Sergiu Ruba, Ramona
Fotiade, Paul Vinicius, Ştefan Damian, Gabriel Stănescu, Doru Mareş şi pînă la
Ioan Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mircea Cărtărescu, Bogdan Chiu, Alexandru
Muşina, Ion Stratan, Romulus Bucur... Prin toamna lui 1983 Cenaclului de luni s-a dezmembrat, aşa că, mulţi dintre lunedişti,
au început să treacă pe la Universitas
şi pe la Junimea. Nu le venea să
creadă că Cenaclul de luni, din
considerente ideologice şi de partid, nu mai exista… Mulţi dintre ei îşi
prelungeau, în felul acesta, căutările şi aşteptările inerente…
Şedinţele de cenaclu, de la Universitas, fără a fi regizate,
orchestrate, dirijate, se desfăşurau, parcă, după un ritual anume. În jurul
unei mese lungi, aproape interminabile, de o parte şi de alta, aşezaţi după
criterii de nimereală şi de gust, se asalta la baioneta cuvântului orice redută
a sintagmei, orice vers temător, ca o idilă. Bumerangul discuţiilor atingea
toate palierele unui comentariu şi analize critice, fără zgârcenie şi fără compromisuri…
Faptul de a rezista, chiar pe margine fiind, fără o implicare directă, era un
câştig. Câştigul era cu atât mai substanţial cu cât implicarea ta era mai mare.
În general, aproape toţi membrii grupării erau tineri între 20 şi 30 de ani.
Uneori, un an sau doi în plus sau în minus, printre fragmentele de poeme şi
poezele, adăugaţi la sintagma „bătrâncios” al Simonei Popescu sau altele de
genul acesta nu prea cădea bine la linguriţă. Dar ele reprezentau sarea şi
piperul acelor ani.
D-l profesor Mircea Martin,
parcă-l văd şi acum, un om deosebit, încă tânăr, prietenos stătea undeva în
capul mesei. Nu ştiu să se fi făcut cândva, cineva vreo fotografie, dar
fotografia aceea, cu o masa lungă, cu un om în capul mesei şi ceilalţi adunaţi
în jurul acesteia, parcă am mai văzut-o undeva?!.. Ca un adevărat comandant de
„navă şcoală” lăsa, cu bunăştiinţă, de cele mai multe ori cârma pe mâna
„mateloţilor” şi numai rareori intervenea politicos dar autoritar, pentru o
eventuală „corecţie” sau un scurt comentariu pe marginea odiseei.
Cu materialul clientului pe
masă (existau programări, existau afişe; cel care citea se prezenta în cenaclu
cu manuscrisele dactilografiate în 5-6 exemplare etc., etc.) începea disecţia.
În halate albe şi ochelari de pluş, bisturiele ascuţite ale unora ca Ioan
Bogdan Lefter, Caius Dobrescu, Alexandru Muşina, Simona Popescu sau Horia Gârbea operaţia, sub
privirea atentă a profesorului, decurgea firesc. Amplă, adâncă, cu infiltraţii
serioase în zonele sensibile, presărată din loc în loc cu ingrediente din
belşug şi alte delicatese în domeniu, rămânea pentru fiecare o experienţă numai
bună de ţinut minte. Cei care aveau ţinere de minte mai repetau experimentul,
alţii dezertau „speriaţi”, pe ascuns. Maestrul îi asculta pe fiecare cu
atenţie, îşi nota tacticos în carnetul lui câte ceva iar la sfârşitul şedinţei
ne comunica părerea domniei sale. O apreciere, cât de cât, a profesorului,
pentru cel care citea în cenaclu, era o garanţie că acesta se află pe drumul
cel bun.
Am citit de mai multe ori în
cadrul cenaclului. Botezul a fost unul dur, fără menajamente. La sfârşitul
şedinţei am ieşit aproape bucăţele, m-am adunat repede, orgolios şi am reluat
asaltul pentru viitoarele reprezentaţii. Altă dată, când am citit, printre
altele, un poem mai „ciudat” (Poem
neterminat sau... manifest antiavangardist) am fost „îndrumat”,
politicos, spre lunedişti… De aceea cred
că, la Universitas, fără a se impune
lucrul acesta, se căuta altceva. Cosmopolit, heteroclit, la început, ca orice
adunare pestriţă, cu timpul, a început să arate, să devină tot mai mult, cu o
grupare literară care îşi căuta frenetic identitatea - gruparea nouăzecistă. De acolo, şi dintre ei, s-au ridicat poeţi,
prozatori, dramaturgi şi critici importanţi pe care istoria literaturii române
nu îi poate ignora.
Erau zgârciţi în aprecieri,
uneori chiar cârcotaşi, dar drepţi. O laudă, o apreciere cât de mică îţi dădea
curaj, te îmbărbăta, te ajuta să-ţi justifici prezenţa ta acolo. Şi asta conta
enorm. Orgoliile, vanităţile erau mari. Miza, competiţia acerbă. Toate se
întemeiau însă pe talent susţinut de o cultură puternică, solidă.
Am apreciat şi atunci, şi acum,
judecând la rece situaţia, seriozitatea discuţiilor din cenaclu, elevaţia
şi erudiţia lor, dincolo de avatarurile impulsive ale tinereţii. Ele erau
pertinente, făcute cu acribie şi profesionalism chiar dacă autorii, în marea
lor majoritate, erau încă studenţi sau la început de carieră. Erau nişte oameni
deosebiţi!... Filologi, în marea lor majoritate, istorici şi filosofi, ingineri
de toate categoriile, medicinişti, profesori etc. Îi vedeam şi îi auzeam, îi
simţeam în jurul meu ca pe o mare familie. Nu aveam însă perspectiva timpului.
Astăzi, constat cu bucurie şi satisfacţie că majoritatea dintre ei au ajuns
personalităţi de excepţie.
Îmi aduc aminte că, în cadrul
unor şedinţe de cenaclu, d-l Mircea Martin invita să citească şi să ne
vorbească din experienţa lor,
personalităţi de marcă a literaturii române: Constantin Abăluţă, Cezar Baltag,
Constanţa Buzea, Angela Marinescu, Ana
Blandiana…, să citească membrii unor grupări literare din provincie, de la
Piatra Neamţ: Daniel Corbu, Radu Florescu, Vasile Baghiu, Adrian Alui
Gheorghe… sau, uneori, cenaclul se deplasa în provincie (Reşiţa,
Timişoara etc.). Modele, personalităţi, şcoli. Această interactivitate era
benefică, stimulatoare.
Am apreciat personalitatea
d-lui profesor Mircea Martin. Calm, sobru, echilibrat. Cu spiritul şi
competenţa profesională a domniei sale a ştiut să „gestioneze” ceea ce s-a
numit gruparea literară „Universitas”. Toată admiraţia şi recunoştinţa mea.
Am avut noroc să găsesc în
Bucureştiul acelor ani adevărate şcoli de literatură. Au fost atunci, pe vremea
studenţiei, formării şi desprinderii noastre, dar constat că au rămas şi astăzi
repere programatice în istoria literaturii române. A fost şansa mea...
Bucureştiul
înainte şi după cenaclu...
Bucureştiul, după mine,
capitala provinciilor româneşti, şi atunci, şi cred că şi astăzi, poate fi
oraşul căutărilor, împlinirilor sau deziluziilor tale... Depinde, în mare
măsură, dincolo de anumite circumstanţe sau împrejurări, de natura opţiunilor
şi aşteptărilor tale…
Dacă Constanţa Buzea m-a
publicat în Amfiteatru, nu peste tot
lucrurile stăteau astfel. Nu întotdeauna alegeam calea cea mai bună… Avid de cunoaştere,
ţin minte o întâmplare petrecută la redacţia revistei „Luceafărul”. Am mers,
într-o toamnă târzie, la „Casa Scânteii”
împreună cu Ioan Munteanu, coleg şi prieten într-ale poeziei. Acolo l-am
întâlnit pe.................
Il cunoşteam din scris. Chiar
mă bucuram. Un poet! Ne-a primit politicos, într-o atmosferă aproape jovială,
am discutat despre literatură, viaţă, studenţie. Prinzând curaj i-am dat câteva
poezii. Le-a luat şi le-a citit cu atenţie, cu voce, tare. Ne plăcea!.. Citea,
se oprea, însemna cu stiloul pe marginea foii, tăia câte un vers, exclama
fericit sau se încrunta atunci când nu-i convenea ceva... La un moment dat s-a
uitat îndelung, aproape fix, pe fereastra care dădea înspre parcul şi statuia
lui Lenin din faţa complexului tipografic. După o vreme ne-a apostrofat
părinteşte: mă, băieţi!... cum credeţi voi să cuceriţi lumea, poezia de
astăzi!... A ajunge poet…, scriitor…. pauză!…e drum lung....iată
Poezia!..trebuie doar s-o scrieţi!.. şi ne-a arătat, aşa, cu mâna întinsă,
direct prin fereastră, statuia lui Lenin şi bulevardul larg, gol, cenuşiu...
Talentul etc... etc... folosit în slujba marilor idealuri... etc...
etc...Tineretul ţării..., aşa şi pe dincolo..., trebuie să-şi aducă
contribuţia… iar poeţii... artiştii, nu-i aşa!..., să fie în primele rânduri
etc., etc...
O remarcă trebuie, totuşi,
făcută! Ne aflăm în anii 1983-1985. Situaţia era critică şi la propriu şi la
figurat. Eram student la istorie-filosofie. Nimeni nu prevedea însă anul
1989!!!
Am plecat profund dezamăgiţi dar
şi îngânduraţi. Ce naivi trebuia să fim!..
Citeam altădată revista
„Săptămîna” unde, într-o cronică specială, Ion Barbu se lua la trântă cu
generaţia optzecistă, „contestatară”, şi credeam că acest aspect este un
fenomen izolat, particular. Mă înşelam amarnic!...
Între
pasivitate şi rezistenţă, visul!..
„Rezistenţa” împotriva
dictaturii, prostiei şi ignoranţei, pe vremea aceea, dacă s-a făcut (privind
retroactiv deşi, pare, oarecum, neverosimil!)… s-a făcut, înainte de toate,
prin CULTURĂ!!!.. Şcoala rămăsese o
instituţie serioasă, solidă. Facultatea, în comparaţie cu cea de acum, o adevărată citadelă a elitelor
învăţământului românesc.
Unele dintre mişcările şi
grupările literare ale acelor ani şi-au asumat pe deplin acest rol – rezistenţa
prin cultură. Despre Cenaclul de luni
şi Universitas, depun mărturie şi
afirm, cu certitudine, că au făcut-o!
Într-o lume ciudată, în care
sărăcia, bâlciul şi circul atinseseră cote alarmante, propaganda şi alte
numeroase cânturi şi cântări, erau folosite de trubadurii „epocii de aur” drept
„adevăratele” repere. Imnurile patriotarde şi ale cultului conducător scoteau
la iveală tot felul de poeţi şi potese, scriitori fără operă, veleitari. Ce era
curios, oamenii nu le mai luau demult în seamă, nu mai credeau în ele. Pagini
nesfârşite maculatură + două ore TV. În afara unei anumite osaturi anchilozate,
nomeclaturiste, carieriste, de tip neostalinist, marea majoritate a populaţiei
abandonase de mult calea. E drept, nu întrezăreau alta, în condiţiile date, erau, cum s-ar zice, Marii Pasivi. Îşi găseau
refugiul în muncă, lectură, teatru, sport, drumeţii etc. Ici, colo, câte o voce singulară, de tip Dorin
Tudoran, Dinescu sau Blandiana.
Restul tăcere!...
O tăcere, grea, apăsătoare
care, totuşi, anunţa ceva!... Ce anume!?..., aveam să aflăm în 89 când, mai
marii lumii, pe o situaţie dată, pe au hotărât din nou!
Dizidenţii acelei perioade,
pentru mine, cel puţin, sunt eroii numiţi şi nenumiţi, cunoscuţi sau
necunoscuţi de la Academie, Bibliotecă, Teatru, Ateneu sau Operă; profesori de
la Universitate; unele cenaclurile literare; grupul de prieteni şi de sfat din
căminul studenţesc Grozăveşti. Ce lume! Ce timpuri! Ce oameni!..
La Dorohoi şi Botoşani, unde am
fost „delegat” cu repartiţie guvernamentală, am căutat să-i recuperez (să-I
inventez!...) şi să-I întregesc… La Dorohoi, am pus la cale mişcarea literară
„Septentrion”. La Botoşani coordonez cercul de literatură „Ion Pilat” şi
Festivalul naţional de poezie pentru elevi „Constantin Dracsin.” Particip la
viaţa scriitoricească din ţară (atât cât se poate!) şi de la Botoşani (unde,
precum se ştie, se întâmplă lucruri!..) Dincolo de toate, am căutat să păstrez
legătura materială, dar, mai ales, sufletească şi spirituală cu marii mei
prieteni...
Profesor, tată, soţ, între citit
şi scris, trăiesc sau supravieţuiesc acestor minunate vremuri postloviturii de
stat decembriste! E mult, e puţin, nu ştiu! Dar nu mă plâng. Am făcut cum s-ar
zice războiul!
Între slujbă şi drujbă, cărţi
şi maşina de scris (mai nou computerul!), m-am convins destul de târziu, e
adevărat, că provincia, oriunde te-ai
afla, are memoria scurtă, ucide puţin, câte puţin!…
M-a preocupat şi mă preocupă,
însă, mereu, refacerea geometriei visului, a realului, a întregului. Fascinat
de joaca jocului am fost şi sunt însă conştient că, dincolo de aparenţe, suma
părţilor..., nu dau niciodată întregul!...
(n.b. o parte a acestor note au apărut
în volumul „UNIVERSITAS – A fost odată un cenaclu…”, Ed. M.L.R., 2008, sub
îngrijirea şi coordonarea d-lui prof. Mircea Martin. Reiau, în extenso, cu modificările şi completările de rigoare)
Faculataiv :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea
un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi
din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă
mulţumesc pentru înţelegere.
femeia noastră cea de toate zilele
sau cărămida de cuvinte
arde-n mine un trup de
fată
de femeie sau iubită
ca-ntr-un zid
de monastire trupul anei
înzidită
şi mă doare
colţul pietrei tâmpla
umărului stâng
şi mă doare piramida de
cuvinte lăcrimând
doamne
nu-mi săruta gura
ca pe-un sân de fată mare
pe-a ei golgotă vorbirea
răstignită
să mă are
să fiu bob
în brazda albă
să-ncolţesc şi să dau rod
peste piatra
ce mi-e dragă
să-nverzească ochiul orb
şi să pot rosti azi
verbul îngânat de-atunci-nainte
de pe gura anei smulge-ţi
cărămida de cuvinte!
Botoşani, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu