Gabriel Alexe

«Dacă aș vrea să mă alint aș spune că poezia îmi vine ca o revelație din Steaua Sirius, sub formă de dicteu, prin bosonul lui Higgs, cuanta divină în nopțile cu lună plină, la ora opt din săptămână, cu deviație de paralaxă, fix prin chakra sahasrara, în moalele capului și staționează în pineală, înțelegeți?! E chestie de algebră booleană, de 0 și 1, adevăr au fals, e simplu, nu?! Dar nu fac asta . Fiindcă poezia e Poezie, vine sau nu vine. În rest, e neuron de inimă.»

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale.

Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?

Îmi place să cred că sunt o entitate spirituală care locuiește, temporar, acest trup și atunci lucrurile se simplifică: destinul este opțiunea lui Dumnezeu sau a entităților superioare mijlocitoare care au decis dharma mea în această reîncarnare.

Simt, uneori, că locuiesc salcâmi.

În plan teluric am doar senzația că am optat, în fond alegerea ține de egoul pe care am decis deja să-l dărâm cu târnăcopul, de când mi-am dat seama că este zidul de beton care mă separă de frumusețea pură și simplă a lumii în care mi-a fost dat să locuiesc.

Despre destin nu știm nimic, doar speculăm. Despre opțiuni știm că zicem cum că le facem, ne bucurăm sau ne întristăm, ne asumăm sau nu, dar lucrurile curg oricum, de la sine.

Am predat și povara asta lui Dumnezeu. Mă simt din ce în ce mai bine.

Am timp să observ zborul unei libelule peste oglinda lacului și să mă concentrez pe imaginea ei din oglindă.

În rest, las neuronii inimii să facă opțiunile necesare împlinirii destinului.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor.

Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Până la primele încercări literare, mi-a ”setat” bunica memoria cu”cățeluș cu părul creț…” și ”somnoroase păsărele…” Asta știa, asta făcea draga de ea.

Mama și tata au adăugat și muzica…” intră lună pe fereastră/intră-n odăița noastră…”.

Au urmat :doamna învățătoare și doamnele profesoare de limba română.

„Luceafărul„ mi-a căzut la bac. Superb.

M-au cutremurat „nenăscuții câini pe nenăscuții oameni cum îi latră„ și în final am simțit „în grupurile apei un joc secund mai pur„.

Ca orice copil neîmpăcat cu inefabilul, am scris prima poezioară prin clasa a V-a ; se numea ”Grănicerul” și mi-a fost inspirată de discursul muzeografului de la Castelul Hașdeu (din orașul natal , Câmpina) care, cu prilejul unei vizite tematice la muzeu, ne-a vorbit despre Basarabia și Hotinul lui Bogdan Petriceicu. Așa am aflat că Basarabia e pământ românesc.

La scurt timp, doamna profesoară de limba română ,Maria Oprea, poetă și inițiatoare a unui mic cenaclu școlăresc, ne-a dus la o serată literară susținută în cadrul Cenaclului de la Ploiești, ocazie cu care am primit și primul volum de poezie cu autograf de la poetul Nicolae Breb Popescu (lansase volumul ”Capcana Herminei”).

Atât de emoționat am fost încât, după ani, am înțeles că era emoția seminței ce încolțește.

Plecarea subită a doamnei profesoare (de la catedră) a lăsat un gol imens.

Am încercat să-l umplu prin anii de liceu, dar n-am reușit decât să compun rime pentru piesele folk pe care le interpretam la chitară cu ocazia „ceaiurilor dansante„.

Am continuat, timid, în armată, făceam câte o agapă cu alți camarazi pasionați de muzică și poezie, având parte și de niște ofițeri culți care ne încurajau și ne ajutau să ținem reprezentații la Casa Armatei din Focșani.

În anii studenției, amatorismul s-a ținut de capul meu.

Toți trecem puntea amatorismului, dar uităm asta, ne place să ne construim mitul ”geniului” care apare brusc, din neant, rezultat al exploziei unei super-nove sau măcar a unui fulger globular. O altă farsă a egoului, nu?!

Ca profesor de matematică, o perioadă am uitat de litere, până când răcoarea abstracțiunilor m-a trimis la plajă, cu cartea în mână, sub umbreluța de soare.

Venirea la Botoșani a făcut din mine poetul provincial de azi.

În provincia lui Eminescu.

Mi-e greu să consemnez debutul…debutez tot timpul, chiar și arbitrar.

Primul debut a fost intempestiv, miniatural și caricatural deopotrivă, în revista didactică Colloqvium a Casei Corpului Didactic din Botoșani ( redactor șef Augustin Eden), pe ultima pagină, acolo unde se pune degețelul cu amprenta glandei parotide.

Al doilea debut s-a vrut „fulminant„ în Gazeta de Botoșani (fostul Clopotul); la pagina culturală, poeta Lucia Olaru Nenati a scris câteva rânduri „profetice„ despre mine, ceva despre ”zăcămintele aurifere din nisipurile mișcătoare”. Acest lucru mi-a hrănit mult timp paranoia, dar m-am vindecat.

Ultimul debut s-a consumat la rubrica Trăsurica din Parnas din revista Timpul de la Iași, cu un grupaj prezentat de poetul Dan Giosu. Era o parte din răsplata pentru un premiu obținut. La ultimul debut țin cel mai mult, deși ultimul nu va fi cel din urmă, încă mă pregătesc pentru ziua cea mare.

Acum aș debuta altfel: cu toate cărțile scrise și nescrise, antologic, magistral, înainte de moarte ca să zic, așa, cu modestie.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

Îmi propusesem să editez o culegere de matematică, împreună cu câțiva colegi de breaslă.

Nu am mai făcut-o întrucât, ca urmare a obținerii premiului editurii Moldova din Iași (1995) la Concusul Național de Poezie „Porni Luceafărul…„ , mi-a apărut primul volum de poezie, „Cameră cu păianjen„ (1996). Volumul era compus din poeme scrise până în 1995.

Drumul a fost unul normal pentru un „călător astral„: la început bați câmpii, vezi pădurea chiar dacă nu o vezi din cauza copacilor, îți faci curaj, intri în ea, cu ochii pe copaci și crengile în ochi nimerești o cărare, ajungi într-un luminiș, urmezi o potecă bătătorită spre un gărduț, zărești portița, îți vine să faci cale întoarsă dar, din curiozitate, intri în curte, vezi căsuța, urci treptele pe prispă, te concentrezi pe clanța ușii, o prinzi voinicește de parcă ușa nu se va deschide niciodată, transpiri, îndoială, frică, deznădejde, curaj nebun, deschizi ușa și realizezi stupefiat că n-ai plecat niciodată de acasă.

Așa am ajuns, filozofic, la prima carte.

Practic am ajuns astfel: prin anii `90 regretatul meu companion în ale matematicii și liricii, profesorul Florinte Catargiu, m-a invitat să particip la Cenaclul Poesis al Casei Tineretului din Botoșani, condus de poetul Val Guraliuc.

M-am dus, inițial, mai mult la hoha, pe post de chibiț la lecturat poeme, întrucât locuiam lângă stadionul municipal și nu iubeam fotbalul, un joc „agresiv„ pentru mine.

Acolo i-am cunoscut pe ziariștii Viorel Ilișoi și Florentin Florescu (erau pentru mine ca Păcală și Tândală, doi comici prin excelență, dar bine plasați în ale ”criticii de întâmpinare”), pe poetul Nicolae Corlat și alții.

Din chibiț ajungi jucător dacă cineva te aruncă în teren și-ți mai pune și mingea la picior, te simți obligat s-o lovești. M-am trezit însă brusc, portar, primind multe mingi în freză și plex (tocmai vă spuneam că football-ul e un joc agresiv) până am devenit arbitru.

Am primit și un premiu, la Concursul local de poezie „Pe aripi de lumină„ , fapt care m-a dedat la gustul diplomelor de carton. Bune de înrămat. Nici la vreo medalie nu aș fi spus nu. Bune de pus pe pernuța de catifea, la final, în urma dricului.

Prin anii ’92, Nicolae Corlat, Viorel Ilișoi și Florentin Florescu m-au propus președinte al Societății Culturale „Agora„ din Botoșani, fapt care m-a determinat să sar de pe mal în apă, direct în cap, fără să iau în calcul eventualele stânci subacvatice.

Am cunoscut în perioada 1992-1994 pe cei mai mulți aspiranți, scriitori în devenire și scriitori consacrați, pe metru pătrat, grație organizării Taberelor de creație literară „Agora„ , la Agafton, pe meleaguri eminesciene.

Am intrat în lumea bună :Emil Iordache, Horațiu Ioan Lașcu, Gellu Dorian, George Vulturescu, Cristian Bădiliță, Dan Lungu, Nicolae Corlat, Nicolae Leahu, Emilian Galaicu Păun, Petre Popa, Liviu Uleia, Cristian Pohrib, Dan Vâță și mulți alții, de la care am învățat că poezia îți ia în gestiune sufletul așa cum Dumnezeu e gestionarul destinului tău, chiar dacă tu crezi că ai un oarecare drept de proprietate.

Acest fapt, în acord cu ”smerenia” pe care ți-o conferă matematica, m-a determinat să pornesc la drum „în ascultare„ , trecând grupajele de poeme prin furcile caudine ale Concursului Național de Poezie „Porni Luceafărul...„ , apoi să realizez o selecție finală a poemelor reprezentative, cu aportul lui Horațiu Ioan Lașcu, Florinte Catargiu, Cristian Bădiliță, Dan Lungu (undeva prin ’94, într-o seară romantică, pe nocturnele lui Chopin, îi invitasem pe băieți la mine acasă, îi înarmasem cu câte un pix roșu, îi rugasem să treacă steluțe în dreptul poemelor pe care le considerau purtătoare de valoare artistică, iar pe cele de cinci stele, că atâta avea și coniacul de pe masă, le-am dactilografiat la mașina de scris Olympia), pe care le-am prezentat sub forma volumului „Cameră cu păianjen„ premiat de Editura Moldova din Iași, la Concursul Național „Porni Luceafărul...„ (1995).

Acesta a fost practic, tehnic, drumul spre prima carte pe care nu știu câți au citit-o, dar eu mi-o recitesc și acum.

Fiindcă îmi place.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., vau influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Evenimentul care m-a așezat la masa de scris, cu gândul că fac ceva esențial, a fost decesul prematur al mamei mele.

În acel ianuarie geros, de bobotează, când soarele cu dinți apunea, întors de la înmormântare, mă obseda imaginea țintirimului pe care îl vedeam altfel, ca o locuință pregătită unde te duci nepregătit.

Deci sunt lucruri care vin pur și simplu. Ca Poezia.

Sunt stări care te cuprind pur și simplu. Ca Poezia.

Sunt momente în care pur și simplu ești ce nu crezi că poți fi. Ca Poezia.

Pur și simplu am intrat în camera mea, fără mine, am luat un caiet și condeiul a început să-mi redea pacea de dincolo de omenesc. Ca Rugăciunea.

Și Poezia, ca o rugăciune, mi-a influențat viața. Pur și, mai ales, simplu.

Dar și rugăciunea se face pe genunchi, pe brânci, oricum trebuie s-o muncești și să te muncească.

Dacă aș vrea să mă alint aș spune că poezia îmi vine ca o revelație din Steaua Sirius, sub formă de dicteu, prin bosonul lui Higgs, cuanta divină în nopțile cu lună plină, la ora opt din săptămână, cu deviație de paralaxă, fix prin chakra sahasrara, în moalele capului și staționează în pineală, înțelegeți?! E chestie de algebră booleană, de 0 și 1, adevăr au fals, e simplu, nu?! Dar nu fac asta . Fiindcă poezia e Poezie, vine sau nu vine. În rest, e neuron de inimă.

În ce privește influența… atunci când se mișcă energiile în tine, Universul îți trimite toate cele necesare interferenței ideale.

După cum aminteam, Botoșaniul a fost locul ales pentru conectare la poezie. Nu eu am ales și nici nu contează cine.

Lucrurile se fac individual, dar în gașcă, adică cu oameni și pentru oameni. Nimeni nu se duce în pădure când s-au cules toate murele și le ai în piață, sub nas, decât dacă e dus cu căpuțu. Am găsit în agora tot ce-mi trebuie: oameni, idei, cărți, prieteni, poeți, poezii. Da, sunt un tip de gașcă .Am o gașcă mare fiindcă empatizez ad-hoc. Cum apare un iubitor de frumos, dacă mai are în umbră și un caracter minunat mă pălește brusc empatia. Nu sunt suspicios, nu fac fițe de cine mi-s io în fața mea, nu spăl varză, nu iau în tăbarcă, nu am interese ascunse. Pur și simplu mă bucur. Împărtășesc preaplinul inimii. Din neuronii ei.

Și mai ales încerc să descriu hohotul de râs pe înțelesul tuturor.

Am să trec în șir indian, poate și cronologic, pe cei care au contribuit, nu contează cu ce și cu cât, la „halul„ în care am ajuns, poetic presupun: Radu Căjvăneanu, George Manovici, Dumitru Țiganiuc, Augustin Eden, Lucia Olaru Nenati, Florinte Catargiu, Val Guraliuc, Viorel Ilișoi, Florentin Florescu, Nicolae Corlat, Horațiu Ioan Lașcu, Cristian Bădiliță, Dan Lungu, Cristian Pohrib, Dan Vâță, Nicolae Leahu, Petrică Popa, Emilian Galaicu Păun, George Luca, George Vulturescu, Liviu Antonesei, Dan Giosu , Nicolae Panaite , Mircea A. Diaconu ,Adrian Alui Gheorghe , Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Marius Chelaru, Vasile Spiridon, Petruț Pârvescu, Stelorian Moroșanu, Victor Teișanu, Maria Baciu, Lucian Alecsa, Constantin Bojescu, Ciprian Manolache.

Din enumerare lipsesc trei personalități: poetul Cezar Ivănescu, cel de la care am învățat verticalitatea rostirii, niponologul Florin Vasiliu care m-a inițiat, încurajat și susținut în arta scrierii de haiku și cel din urmă, care este cel dintîi pentru foarte mulți confrați ajunși la maturitate, poetul Gellu Dorian care nu s-a erijat în „păstor„ , deși a păstorit turme. Mai degrabă poate purta atributul de „naș„ de botez pentru mulți poeți din provincia Botșanilor lui Eminescu, printre care se numără și subsemnatul.

Deși nu sunt de pe aceste coclauri ,sunt un câmpinean care aparține meleagului poetic botoșănean.

Să se consemneze asta, rog exegeții.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Între conștiință și politică există clar, în prezent, un raport de inversă proporționalitate. Gândirea liberă vine din scăfârlia ta. O ai sau nu o ai. Scăfârlia, evident.

Scriitorul e cetățean, nu tot cetățeanu e scriitor și de aici bănuim posibila oftică. Rezolvabilă dacă sistemul de învățământ ar fi lăsat să se miște în curent continuu, nu alternativ sau, mai rău, în surtcircuit.

Puterea e trecătoare. Se termină, undeva, cândva. E sortită imploziei, chiar cu efect întârziat.

Puterea condeiului (a leptopului ca substitut) e veșnică. Cu o condiție. Să fie reală, nu virtuală. Bazată pe adevăr. Poetic, în speță.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Îmi place să citesc-recitesc autori români. Poeți în special. Și asta vine din faptul că româna e singura limbă pe care o înțeleg mai bine decât celelelalte (pe care nu le înțeleg decât parțial-de loc). Sunt patriot. Deci citesc ce pot.

Tema contemporană e dintotdeauna: dragostea. Acum îmbracă forme diforme. Se scrie mult, cu dragoste și jale, uneori cu miez și foc. În special sunt mult mai mulți îndrăgostiți de organele ”vitale”, cele care fac diferența ying-yang. Se caută… ca dintotdeauna ”cuvântul ce exprimă adevărul”, dar adevărul se lasă și el căutat.

Cu toate cele ce sunt, avem cu ce și cu cine ne mândri. Suntem mulți. Aparent necunoscuți, dar se va ști .La momentul potrivit.

Cred în izvorul nesecat al inimii poporului meu.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Creație e atunci când ”îți vine”. Evident, poți face și ”program” cu cât, cum și ce ți-ar place să-ți vină… iar în timp ce lucrezi la ”program” constați că-ți vine pur și simplu. Trebuie să te bucuri de acel moment, să mulțumești și să te rogi să-ți mai vină. Apoi să aștepți liniștit, ca și când ți-a venit.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

SPASME GALANTE

Îmi place să lustruiesc din sticlă mărgele

să mă joc primul de probă cu ele

apoi să ți le arăt

inocent

să-mi zâmbești cu ochii închiși

cuprinsă de o dulce candoare

precum ai fi fost violată în somn

misterios și constant de un lotus

în floare

să rămîi suspendată în poemul nescris

ca o fantasmă repetată în vis

șiragul de perle să-ți joace pe sân

glob de cristal  lustruind  amăgire

dimineața ne-nțeapă ca o furnică

și ne desparte

pripită

vezi draga mea acum te-ai convins

poemul acesta întocmai

l-am scris

Octombrie, 2015, Botoşani