„Nu sunt dintre cei care
își „construiesc” cu bună știință, un destin. Cred că numai opera finită și,
uneori, biografia cu accidentele ei, pot conferi angajamentului unui scriitor
profilul, trăsăturile definitorii.”
1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt
dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa
dumneavoastră?
1. Nu sunt dintre cei care își „construiesc” cu
bună știință, un destin. Cred că numai opera finită și, uneori, biografia cu
accidentele ei, pot conferi angajamentului unui scriitor profilul, trăsăturile
definitorii. Destinul e pentru mine un cuvânt prea încărcat de semnificații, un
concept pe care nu-l poți capta prin proiecte. E ceva irațional, ca și viața;
trăiești și scrii și din când în când intervine în scrisul și în viața ta,
Dumnezeu, revelația sau demiurgul cel rău. Faci ordine în haosul memoriei tale
limitate, optezi pentru o viziune sau alta asupra vieții, dar destinul nu ți-l
hotărăști decât în cazuri rare. Prefer să cred că destinul ți-e dat, ești scris
în Hipertext. Nu poți fi profetul propriei creații.
În ce mă privește, după cărțile publicate în
deceniul zece, fără un program anume (Îngerul
ridică lespedea, 1992, Zăpada anului
unu, 1994, Omul de litere/ viața de
hârtie, 1998), deci după consumarea unei experiențe transfiguratoare
(modificarea viziunii de la un volum la altul), s-a întâmplat ceva nespecific.
Am trecut prin experiența autodicteului, trecând pe curat, într-un interval
record (de câteva săptămâni) ceva ce venea de Dincolo.
Asta s-a întâmplat în pragul noului mileniu, cu
volumul Pregătiri pentru marea călătorie,
apărut în 2002, în paralel cu descoperirea unei boli grave. Scrisul devenise un
vis premonitoriu a cărui principală dimensiune era viziunea restrospectivă a
vieții,redată de „o străină gură” și dorința de călătorie, de fugă de sine.
Atunci am realizat că scrisul cu energiile sale pozitive, emoțiile cu zona lor
insondabilă m-au salvat, m-au ajutat să supraviețuiesc. Un dat al destinului
poeticesc, dincolo de cuvinte. Sau o fatalitate.
Dar adevărata experiență a supraviețuirii și a
fracturii destinului, incontrolabil și irațional, a survenit în placheta călătorie. exil, 2007, un jurnal liric al Parisului sufletelor
„împovărate” (cum scrie un critic) în căutarea izbăvirii, a vindecării, în
lupta cu cancerul. Într-o lume normală, desigur. N-aș vrea să dezvălui aici,
mai mult decât o face discursul liric căruia i-am devenit
prizonier.
2. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor.
Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2. Debutul meu literar s-a întâmplat în Timișoara
studiilor universitare și a mișcării literare din jurul revistei „Orizont”.
Atmosfera cenaclurilor, al Universității și „Pavel Dan”, precum și spectacolele
grupului teatral animat de Diogene Bihoi, muzichia formației Phoenix, boema
studențească și discuțiile de la Casa Universitarilor
și-au avut contribuția lor. Remarcat la seminarii, am fost îndreptat spre
revistă unde am descoperit o mișcare literară autentică. Criticul Cornel
Ungureanu care m-a luat în primire îmi dădea cărți la recenzat. Așa am debutat
cu recenzie în 1975.
Cum începusem să scriu poezie, în secret, derutat
de diferența dintre cursuri/ poezia oficială și impactul generației 80 asupra epocii, am debutat cu un sonet în 1979,
tot în revista „Orizont”. Îmi amintesc că și Geo Dumitrescu îmi reținuse două
poeme la poșta redacției, la revista „Flacăra”, cu următoarea observație
tranșantă: „brânză bună în burduf de câine”. Primele încercări poetice au stat
sub semnul poeților simboliști, apoi am decoperit modernitatea la originalele
cursuri ale profesorului Livius Ciocârlie. Abia când i-am cunoscut direct pe
Vasile Dan, pe Șerban Foarță, pe Marcel Tolcea, pe Mircea Bârsilă și pe Romulus
Bucur am descoperit poezia nouă, vie, discursul autentic.
3. Care a fost
drumul până la prima carte?
3. Când am câştigat concursul de debut al editurii
Facla, în 1986, aveam un volum consistent de poeme din care ulterior am făcut o
carte şi jumătate, în 1992. Editorul mi le-a
ales pe cele mai curate şi mai cuminţi, erau cerințele epocii, la modă, o impunea partidul. Aşa s-a
născut Câmpia secretă, contribuţia mea la volumul colectiv Argonauţii
unde am debutat alături de Marcel Tolcea, Ion Chichere, Nicolae Aniţei şi
alţii. Formularea Câmpia secretă mi se părea la ora aceea ceva
subversiv, dar poemele, multe încifrate, erau destul de conceptualizate,
simţeam nevoia să-mi expun şi teoria pe care de altfel o stăpâneam destul de
prost. Optzeciştii mi se păreau prea simpli, prea puţin elaboraţi şi prea
entuziaşti, dar erau publicaţi şi făceau mult zgomot. Aveau prospețime. Eu îi
preferam pe şaptezecişti, îl descoperisem pe Radu Petrescu, pe Nichita dar şi
pe Dimov, pe Mircea Ivănescu şi pe Virgil Mazilescu. Să nu-l uit pe Daniel
Turcea. Ei erau idolii mei dar nu-mi trecea prin gând să-i imit. De și prima
fază a fost livrescă. Am început să realizez că nu poți scrie poezie fără
mister, fără revelație, fără metafizic, toate pliate pe propria experiență,
oricare ar fi ea. Pe Eugen Ionescu şi pe Breban îi descoperisem din liceu.
Revista „Secolul XX” a fost pentru mine un adevărat îndreptar de lectură, mereu
actualizată. Curios e că am început să scriu poezie sub influenţa sonetelor lui
Verlaine şi Rimbaud (din primul am şi tradus). Primul meu sonet a apărut în
“Orizont” în 1979, sub pseudonim. Aşa că mi-am întârziat cu bună ştiinţă debutul la editura
« Facla ». Cei de la editură nu s-au ţinut de cuvânt să-mi publice un volum
individual. Nu ştiam să-i cultiv pe cei influenţi şi nici nu eram destul de
puternic ca să mă fac remarcat. Aşa că adevăratul debut, optzecist, a venit în 1992, la
insistenţa lui Vasile Dan, în Colecţia revistei “Arca”. A ieşit un volum
remarcat de critică, Îngerul ridică lespedea care conţinea o primă
secţiune mai eteroclită și mai livrescă, Mic tratat asupra naufragiului,
unde se găseau primele mele poeme scrise cu rimă, cu reminiscenţe baladești din
Dimov, Şerban Foarţă şi Ion Barbu. Abia următoarele cicluri se apropiau de
poetica optzecistă pe care începusem să o asimilez. Fuseseră scrise cu
șapte-opt ani în urmă. Cât priveşte critica literară, pe care am continuat să o
practic, sub forma recenziei şi a foiletonului, ea s-a născut dintr-un
exerciţiu al lecturilor obligatorii şi din
încurajările scriitorilor arădeni pe care i-am întâlnit după facultate, cu care
frecventam cenaclul „Lucian Blaga”. M-au împins spre critică Florin Bănescu,
Vasile Dan, Gheorghe Schwartz care aveau nevoie de un critic mai tânăr în urbe
şi, după revoluţie, la revista „Arca”.
A scrie însemna pentru mine atunci o formă de
supravieţuire, un mod de a rezista morţii psihice pe care o propaga ideologia
stupidă. N-aş fi reuşit să scriu singur, fără să simt solidaritatea celorlalţi,
fără să apelez la limbajul esopic, la şopârle de genul : „Trag după mine un imens
năvod/ Şi mulţi pescari conduşi de-un voievod/ În pliurile mării mă ascund/
Peşte utopic port în maţe-un om/ Ce-a fost abis şi demon, zeu, atom/ Dormim pe
rând, să nu ne dăm la fund.” După o strofă ca asta mi se părea că eu am
descoperit America. Nu-mi doream altceva decât să fiu publicat şi citit. Atunci
revistele se citeau în întregime şi erai imediat remarcat. Simţeai efectul.
Acum scriu cronica literară, dar nu ştiu câţi mă mai citesc. Revenind la
perspectivă, cred că am urmărit să scriu o istorie a emoţiilor mele, o
monografie a fiinţei. Nu întâmplător, un volum de poeme se numeşte Omul
de litere/Viaţa de hârtie, o formulare ce implică o atitudine polemică a
omului (pro)scris care îşi lasă amprenta (vieţii) pe o coală albă. La prima
carte asta eram, un melc fraged şi nătâng care scotea tentaculele şi le
retrăgea, în funcţie de stimulii exteriori, încercând să-mi continui drumul și
lăsând, desigur, o dâră.
4. Ce
personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic
etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4. La început m-au influențat - literal și în
toate sensurile –scriitorii timișoreni Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Adriana
Babeți, Mircea Mihăieș, Daniel Vighi, apoi Vasile Dan, Mircea Ivănescu, Leonid
Dimov, Petru M. Haș și desigur prietenul meu de o viață, Francisc Vinganu. Dar
și Gheorghe Schwartz cu gândirea lui parabolică și apoi filiera franceză a
modernilor: Baudelaire, Rimbaud, … Roland Barthes. După revoluție, am devenit
redactor la revista de cultură „Arca” din Arad unde mă ocup de cronica literară
de peste 25 de ani, lucru care a contat pentru destinul meu scriitoricesc. În
studenție, am fost coleg de cameră cu Willi Totok, un anarhist care m-a
influențat prin ideile sale și m-a inițiat în mișcarea literelor germane de la Aktionsgruppe.
Nu-l pot uita pe Viorel Gheorghiță de la Arad, un eseist de factură
blagiană, prieten cu Doinaș și un poet de disciplină clasică, un om cu
nostalgia suferinței din închisorile comuniste pe care le-a cunoscut timp de
peste 16 ani. Nu pot ignora vocile „Europei libere”, Monica Lovinescu și Virgil
Ierunca, lor le trimisesem plicuri cu poeme din Ungaria unde mergeam cu
pașaport de micul trafic; apoi inflența mișcării hippie și a marilor formații
de rock. Toate mi-au cristalizat o viziune asupra vieții în perioada uceniciei
literare și a marilor lecturi din romanul rus, francez și american.
5. Raportul
dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a
lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5. Trăiesc zilnic experiența raportului cu puterea
și cu o administrație politizată. Evident, ele încearcă să limiteze și să
cenzureze – prin altfel de mijloace – libertatea de expresie, s-o abată din
drum. Dar tocmai această confruntare ne motivează și ne deschide noi șantiere,
noi perspective de lucru. Pe de altă parte relațiile dintre oameni au devenit
nefirești în tranziție. Din când în când suntem provocați, unii împotriva
altora. Atmosfera e insuportabilă, iar lipsa de solidaritate aproape totală. L’ère du soupçon . Epoca bănuielii, a invidiei, a urii. Dar fără
această atmosferă nu s-ar fi născut romanele lui Radu Aldulescu, Groșan,
Crăciun, poezia lui Mușina, Ion Mureșan, Aurel Pantea, Vasile Dan, Ioan
Moldovan, Ioan Es. Pop, Petru M. Haș, V. Leac, eseurile lui Pleșu, Luca Pițu,
Vasile Gogea și alții.
6.
Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare,
pentru dvs., literatura română contemporană?
6. În prezent, literatura e asemenea mustului care
fierbe și va pritoci energiile cărților de mâine, ale tinerilor care vin și
care s-au rupt de tradiție. Totuși literatura noastră nu a intrat încă pe
deplin în spațiul Shengen. Trăim o vreme a prefacerilor, a migrațiilor, a
terorismului, a războaielor mocnite. Am avut privilegiul de a nu participa la
războaie în această Europă a periferiilor, chiar dacă suferim multe din
efectele lor. Avem nevoie de un Nobel în literatură așa cum avem nevoie de aer
și de spațiul Shengen. Dar depinde și de noi și de imaginea noastră. Cât despre
impactul internetului asupra literaturii de azi, succesele și experimentele din
spațiile de socializare sunt înșelătoare. Vedem zilnic cât de iluzorie și
penibilă e puterea like-urilor. Ele nu pot stabili cu adevărat noi ierarhii
oricât de ieftină ar fi jucăreaua. Sunt capcane pentru prietenii care știu și
care nu știu de ce (îl folosesc).
Rolul criticului de întâmpinare de azi e ingrat. E
într-un fel, un cititor blestemat. Un cititor implicat, obligat să lupte cu
gustul public, modificat de simţul enorm şi văzul monstruos al politicilor de
promovare agresive de pe micul ecran şi de aiurea.
7. Credeţi
că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit
„program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Fiecare scriitor își drămuiește timpul după un
program interior. Nu sunt omul proiectelor, nu forțez nota nici în poezie nici
în critică. Am publicat șapte volume de poeme, câteva de critică și un jurnal
parizian. Anul acesta am scos la editura Emia o selecție de cronici literare, Lecturi libere într-o țară (prea) ocupată.
Am de gând să public și un volum de poeme din cele care s-au adunat în ultimii
șapte-opt ani, Salutări din Parcul
Reconcilierii. Poate ultimul.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii
mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
7+UNU. Trei
poeme care mă reprezintă:
şapte vaci slabe
între două majorări de preţuri
visez să scriu un poem despre
nemurirea sufletului
între două remanieri de guvern
iambii suitori mi s-au încâlcit în barbă
săltăreţele dactile dau târcoale
bietului om de sub vremi.
privesc cu jale oglinda retrovizoare
a secolului
la impactul biologic al naţiei
cu dihonia tinerei democraţii.
noaptea visez şapte vaci slabe
cum le înghit pe cele grase
după care îmi ling cu lăcomie trupul
ca pe un drob de sare.
underground
rădăcinile fiinţei mele
au intrat adânc
în lutul câmpiei
odată cu oasele mocuţeştilor
tot aşa cum – pe nesimţite –
floarea efemeră a visului
şi-a scuturat opiul
în sângele meu.
îmi urcă în creier otrava
acolo unde s-a deschis
o rană mai veche
o fantă prin
care să pot privi
steaua câmpului.
spleen
profesorii sunt rigizi
învăţătoarele rigide
băieţii-s plini de coşuri
fetiţele frigide.
inspectorii-s corupţi
managerii pe val
doar cerşetorii-s supţi
de-atâta ideal.
decorul e de plută
iar cântecul de corb
scrisoarea e pierdută
iar cititorul orb.
minerii-s mai puțini
și nu-ți mai ies în cale
se-adună sfinții-n cer
și scad zilele tale.
Octombrie, 2015, Curtici
Relevant! Respect!
RăspundețiȘtergere