„Din
totdeauna am iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată
fărădelege schilodirea şi batjocorirea acestuia. Poate pentru că ,,la început a fost
cuvântul”. Atât la propriu cât şi la figurat.”
1. Pentru un
scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce
rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?
1.
Cred în destin,
în puterea şi în implacabilul lui, uneori în hârjoana sau în sarcasmul cu
care-şi desfăşoară scenariul. Opţiunea ? Cine nu şi-ar fixa-o la superlativ ?
2. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor.
Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
2.
Din totdeauna am
iubit, venerat şi cinstit cuvântul scris. Mi se pare o adevărată fărădelege
schilodirea şi batjocorirea acestuia.
Poate pentru că ,,la început a fost cuvântul”. Atât la propriu cât şi la
figurat. Dacă-l poţi repezi sau murdări în iureşul hârţagului din iarmaroc, la
bodegă sau în ,,oda” calomniei, în ceea ce înseamnă cuvântul supus
solemnităţii, cuvântul menit a lua forma
zilelor ce vin, forma nobleţei prin titularul tiparului, nu concep nicio urmă
de înjosire, de întinare a lipsei de strădanie de înfrumuseţare, de apel la
acea fărâmă de îndumnezeire cu care suntem (sau ar trebui) să fim înzestraţi
atât cei care exprimă, cât şi cei care ascultă.
3. Care a fost
drumul până la prima carte ?
3.
Încercări
literare cu totul copilăreşti mi-au dat târcoale încă de elevă doar că s-au retras destul de repede
înghiţite de trepidajul cotidian. A fost să vie şi o zi când m-au năucit câteva
emoţii ucigătoare. Intensitatea şi perseverenţa lor fiind neîncăpătoare într-o
biată cutie toracică, instinctiv sau poate din porunca destinului, s-au
revărsat în suportabilitatea, în supoşenia şi a toate-răbdătoarea coală de
hârtie. Azi aşa, mâine la fel, s-au adunat teancuri. La insistenţa şi
încurajarea unor prieteni am îndrăznit să trag de funia ,,Clopotului”, ziarul
local care mi-a publicat câteva poezii şi o serie de opinii exprimate prin
articole. Au urmat timide ciocăniri la uşa unor reviste. După nişte experienţe
penibele privind josnicia uneia dintre persoanele din lumea literară ieşeană,
care m-a întârziat cu câţiva ani, am reuşit să deschid ,,Uşa dintre cuvinte”,
prima mea carte pe care am sărutat-o ca pe un prim şi drag prunc. Un real şi
susţinut îndemn mi-a sosit de la cu totul necunoscutul pe atunci, regretatul
profesor, scriitor şi colaborator extern al editurii ,,Litera”, Al. Raicu, cel
care n-a obosit de-a lungul a câteva zeci de scrisori să insiste în a mă
încuraja şi să garanteze pentru o brumă
de talent.
În ce mă priveşte printre altele îşi exprima satisfacţia de
a fi fost la rândul său apreciat de către binecunoscuta autoritate a
profesorului Constantin Ciopraga. N-am decât regretul că s-a stins înainte de a
fi avut bucuria de a afla că că şi eu ajunsesem să mă bucur de girul şi
aprecierea distinsului şi mult regretatului profesor, care pentru mine a contat
cât un titlu academic şi de care mai apoi a pomenit şi Ion Rotaru în ,,O
Istorie a Literaturii Române”, vol. 5, poezia românească de la al doilea război
mondial până în anul 2000.
4. Ce
personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic
etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?
4.
Ceea ce m-a
influenţat ca om, poate şi ca poet, n-aş putea cuprinde în câteva cuvinte sau
fraze. Mi-au plăcut până la lacrimi cele câteva ,,mame” (Eminescu, Coşbuc,
Vasile Militaru), dar şi râurile curgătoare din poezia lui Topârceanu ce-mi dau
senzaţia de plutire. Mai presus de toate însă a lucrat, cred, subconştientul,
norocul, întâmplarea, sigur încă o dată destinul de a mă fi născut la
Dumbrăvenii de Suceava. Aerul pe care l-am respirat, aer îmbibat cu duh
eminescian, duh ce mi-a bântuit copilăria.
Faptul că părinteasca mea casă s-a aflat în imediata
vecinătate cu conacul boieresc unde încă de la începuturile veacului trecut
aveau loc frecvente cenacluri literare la care participau personalităţi de
primă mărime din ţară, cenacluri susţinute de moşierul Leon Ghica, supranumit
,,Mecena Nordului”, antrena şi culturaliza suflarea sătească, aşa încât în
majoritatea caselor se aflau poezii ale nepreţuitului nostru poet ipoteştean
(deşi şi astăzi mai sunt destui cei care susţin sus şi tare că s-ar fi născut
la Dumbrăveni), poezii puse în ramă şi atârnate pe pereţi cu evlavie şi
mândrie.
Rar dumbrăvenean să nu fi ştiut pe vremea aceea 2-3
poezii pe de rost. Eu, măcar pentru aprovizionarea cu apa cea de toate
zilele,să nu fi călcat de câteva ori pe zi colbul până la cişmeaua care se afla
în coasta porţii la care ,,calul s-a întors în spume, / iar frumoasa lui
stăpână a rămas pierdută-n lume”, colb prin care va fi călcat poate şi Mihai
cândva – dat fiind că tatăl său fusese administrator la moşie.
Pentru mine poezia înseamnă muzică. Melodie şi ritm,
cântec ce coboară din pisc în pisc până-n abis de existenţă, de vibraţie, de
simţire şi tandreţe umană, dar şi lipsa patologică a acestora. Şi dacă se spune
că poezia e regina literaturii, îi pretind nobleţă, ţinută şi pas cuvenit celor
de rang. Nu o iubesc, dar o slujesc cât mai fidel.
5. Raportul
dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a
lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre
cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
5.
Îmi place să cred
că puterea este peniţa, iar scriitorul (cel adevărat) este mâna care poartă
condeiul. În timpul acesta cetatea fiind
coala de hârtie în care domneşte
cuvântul adevărului, frumosului, utilului şi mersului înainte. Cetăţeanul fiind
utilizatorul, beneficiarul, dar şi executorul celor dictate de adâncimea
conştiinţei personale, echilibru şi armonie, cât mai aproape de cea colectivă.
Sună e utopie, totuşi sub asemenea auspicii şi norme m-am trezit şi crescut la
umbra satului meu de altădată.
6. Literatura –
la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,
literatura română contemporană?
6.
Literatura
contemporană îmi pare a strica armonia şi echilibrul de care pomenisem mai sus.
Îmi pare a fi luat-o pe arătură, şovăind la o răscruce între ceaţă şi drum
neasfaltat.
7. Credeţi că
există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program”
al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...
7. Nu un anume timp, ci un timp pentru fiecare lucru.
Timp şi parcurs. Dovada persoana mea. Un timp hotărât de zodii după coacerea
curajurului de a sări dacă nu în groapa cu lei, cel puţin curajul de a te
înfrunta cu tine însuţi şi cu exigenţa peniţei din metal nobil. În consecinţă
mai chinuiesc uneori biata foaie de hârtie, deşi nu mai văd realizabilă
tipărirea unei cărţi de proză ce se va numi ,,Scrisoarea ucigaşă” aflată în
manuscris, cât şi încă a unui volum de versuri în care mai picură rar câte un
bob de lacrimă târzie.
7 + UNU. În
contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi
din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă
mulţumesc pentru înţelegere.
Greu de ales,
totuşi :
PALMELE TATEI
Palmele tatei sunt harta României Mari
cu cele şapte certificate sub grindă.
Palmele tatei sunt hărţi de plugar
pământul ţării întreg să-l cuprindă.
Sunt case străbune pe lunci,
furie de coasă,
mângâieri de iubită
de mamă
de prunci
Palmele tatei sunt credinţa,
Speranţa şi temelia
Între icoană şi tâmplă
Viitor şi trecut.
Sunt piatra rămasă când apele trec.
Viitor şi trecut, feciorii şi glia,
Mireasmă de spic
În sfântă plămadă de sudoare şi lut.
Sunt drumul spre soare,
Sunt slove în cărţi de citire,
Candelă ce arde
Domnului Ştefan în mănăstire.
Palmele tatei sunt pâinea mea albă
şi traiul meu bun.
Altar pe care depun
prinos de cinste şi mulţumire.
Noiembrie, 2015, Botoani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu