Pagini

Acesta este un Blog cu şi despre scriitorii români contemporani.

miercuri, 8 martie 2017

Încă o încercare asupra mitului eminescian







            Dosarul vieții și operei lui Eminescu pare nelimitat. Alte și alte cărți, studii și cercetări inundă piața, cu speranța că vor aduce contribuții noi, originale și necesare, la profilul și dimensiunea geniului în postumitate. Armata eminescologilor este în continuă creștere, chiar și astăzi, când  niște tineri gălăgioși și-au ascuțit pana spre a zgâria statuia poetului. În acest context face o încercare și istoricul Lucian Boia, publicând cartea Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (București : Ed. Humanitas, 2016). Că un istoric intră în spațiul literaturii n-ar fi o noutate. Însuși Iorga s-a dovedit adesea, dacă nu scriitor semnificativ, cel puțin un viguros exponent al criticii și istoriei noastre literare. În fond, competența pe tărâmul umanioarelor nu presupune obligatoriu niște specializări cu diplomă, ci mai degrabă informație, creativitate și gust estetic. Să nu uităm că în anii interbelici zoologul  Constantin Kirițescu era autorul unei remarcabile scrieri despre întâia conflagrație mondială, răsplătită cu un premiu academic. În ce-l privește pe Lucian Boia, el nu-și propune un demers de  critică literară. Lucrarea sa vrea doar să expună, cronologic, momentele biografice și receptarea acestora în diverse epoci (fiecare cu cohortele lor de analiști), încât să vedem cum se naște și se dezvoltă aureola mitologică a poetului. Pentru aceasta trebuia să selecteze, disciplinat, urmărind parcă un fir epic, fapte relevante din istoria literară la îndemână, legate de tema în discuție. Ceea ce și face, cu iscusință, Lucian Boia. Și spre a evita orice comentariu neavenit, autorul își avertizează cititorii, într-un Cuvânt de lămurire, că a intenționat nu „o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene”. Așadar, cu abilitatea și rigoarea istoricului înfiat de arhive, autorul realizează o construcție din multe puncte de vedere  persuasivă, oferindu-ne imaginea veșnic  mișcătoare a unui Eminescu devenit pretext pentru toate metamorfozele istoriei noastre politice și culturale. Încercând să explice cum s-a zămislit mitul Eminescu, Lucian Boia, în comentarea variatelor cauze, fixează la originea procesului poezia antumă. Deși cu „zone de adâncime și subtilități de tot felul, poate uneori mai mult în ipotezele exegeților decât în intențiile poetului”, versul eminescian devine repede popular, adoptat cu entuziasm de un public foarte diferit, pentru că pare accesibil și creează ritmuri muzicale de mare seducție. Nici chiar Luceafărul, capodopera liricii filosofice, nu mai prezintă dificultăți de percepție, dacă în decodarea ei pornim de la însăși concisa explicație a poetului : geniul „n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Celelalte cauze biografice ale mitificării, alături de poezie, sunt  boala și moartea poetului la o vârstă tânără. Bolnav, Eminescu pare tot mai rupt de realitate, nebunia, în paradigmă romantică, făcând casă bună cu geniul. Tragedia finală a poetului, după unii contemporani, precipită implementarea poeziei sale, cu imensele ei valențe de a reverbera, în conștiința publică. Astfel încât, în 1892, Vlahuță putea vorbi deja de „curentul Eminescu”, adică o stare generală de spirit disjunsă din versurile poetului. Odată structurat, mitul se amplifică, aportul denigratorilor fiind, în această privință, la fel de important ca al comentatorilor elogioși. Pentru că, ne asigură pe bună dreptate Lucian Boia, „un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindește în el, se recunoaște în el”. Mai departe, în funcție de contextul istoric și cultural, mitologia eminesciană va înregistra reliefuri variabile, însă de fiecare dată, prin utilizarea de către cei interesați a unor evidente tehnici de răstălmăcire și distorsiune. Puțini sunt dispuși, în exegezele consacrate poetului, să aleagă calea echilibrului, precum, să zicem, Călinescu. Cei mai mulți preferă extremele, de la encomiaști  la negare totală. Primul contestatar, în ordinea timpului, ar fi Petre Grădișteanu care, în 1873, îl acuză pe Eminescu de comiterea unor „greșeli grosolane de gramatică, de prozodie și de logică”, opinie împărtășită inclusiv de protectorul Iacob Negruzzi  într-o scrisoare din 1876 către Maiorescu. Și mai înverșunați sunt ardelenii. Un canonic din Blaj, Alexandru Grama impută lui Eminescu lipsa patriotismului și crede că erotismul acestuia este „vulgar”, „carnal și sălbatic”. Aron Densușianu susține, la 1894, că ideile lui Eminescu sunt „dezordonate și confuze”, iar despre limbă că e „foarte săracă”. Și precum la Grama, iubirea eminesciană are conotații imorale, fiind „un sentiment bolnăvicios, lipsit de orice înălțare nobilă”. În teza sa de doctorat din 1895, viitorul patriarh Miron Cristea, apreciind calitățile artistice ale poeziei, îi reproșează  poetului pesimismul, considerat a fi periculos din punct de vedere social. Căci scopul poeziei nu este „să pustiască orice nădejde, orice iluzie și orice idealism, și astfel să arunce în disperare bietul  suflet  omenesc”. Ideea că pesimismul poate fi devastator, mai ales pentru adolescenți și tineri, va deveni adevărat subiect de dezbatere națională, întrucât poezia eminesciană pătrunsese deja în manualele școlare, atât în regat (prin Gh. Adamescu), cât și în Transilvania (prin Enea Hodoș, la Caransebeș, încă din 1893). Alt contestatar, Anghel Demetriescu, susține că pesimismul ar fi nejustificat la români, fiind specific doar… popoarelor nordice, unde clima predispune la depresie.

            Firește, reacții potrivnice vor apărea și după expunerea publică a manuscriselor, mai ales după editarea poeziei postume și a publicisticii politico-economice. Un liberal, D. Filipescu, îl consideră însă și în 1894 pe poet „un spirit strâmt și reacționar”. Dar și Lovinescu, liderul necontestat al orientării noastre proeuropene, îl trece pe poet la Forțele reacționare (Istoria civilizației române moderne, 1924-1925), deoarece „concepțiile lui sociologice, înguste și fanatice”, urmăreau „să stăvilească mersul revoluționar al civilizației române”. Și deși inițial pusese în discuție, conform principiului „mutației valorilor estetice”, însuși viitorul poeziei eminesciene,presat de realitățile epocii sale literare, va corecta repede teoria, adăugând că există și excepții : geniile, care nu pot fi erodate de trecerea timpului. În acest punct, ca de puține alte ori,  Lucian Boia iese din expectativă (în care sintetiza echidistant informații istorico-literare), spre a-l pune la colț pe bietul Lovinescu : „Prea repede a cedat Lovinescu ! (…) Astăzi ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene. Principiul enunțat de el e cât se poate de adevărat, și tot mai adevărat pe măsură ce istoria accelerează. Nici chiar „excepțiile” nu rezistă la nesfârșit !” Așadar, precum altădată Lovinescu, Lucian Boia consideră judecățile absolute ca fiind nerezistente. Nu e singura dată când autorul părăsește anonimatul, intervenind cu opinii proprii în dezbatere. Din când în când se slujește, cu efectul scontat, și de arma ironiei. Unuia care afirmase că, indiscutabil, „conștiința românească se trage toată din Eminescu” îi răspunde : „Chiar toată ? Să n-o lăsăm puțin mai jos, spre 90 % ?” De fapt e sesizabil aerul circumspect cu care sunt abordați în general apologeții, adesea pentru exagerările și retorismul  lor necenzurat. Iată-l pe A.D. Xenopol afirmând că Eminescu „va stăpâni toate veacurile, cât se va mai vorbi pe pământ limba românească”.Nu se lasă mai prejos nici Geo Bogza, în 1964 : „Atâta timp cât pământul va fi luminat de soare, atâta timp cât soarelui i se va spune soare, pe el nimeni nu-l va tăgădui”. Asta după ce, ca avangardist, afirmase ritos, cu ceva decenii în urmă, că „Nimic nu mă încântă mai mult decât deprecierea marilor valori”. Și dacă „deceniul Eminescu”, adică intervalul dintre 1930-1940, cu unele prelungiri, botezat așa de Lucian Boia, oferea legionarilor ocazia să-l așeze pe poet în descendența lui Zamolxe, mai încoace unii îl urcă direct în jilțul divin, precum glăsuiește faimosul vers aparținând lui Gr. Vieru : „Eminescu să ne judece”. Nu prea există momente cât de cât importante în biografia eminesciană care să nu fi provocat antagonisme și interminabile confruntări. Avem o polemică privind etnia, poetului atribuindu-i-se tot felul de origini. Până când intervine însuși Călinescu, vorbind de „puritatea sângelui românesc” și susținând că puțini pot „număra ca el strămoșii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri”. Mai sunt și controverse legate de maladia și moartea poetului, cu puncte de vedere dintre cele mai fanteziste. Călinescu crede că boala lui Eminescu este un accident biografic, provocat de o contaminare venerică. În aceeași perioadă unii puneau diagnostice diferite. De pildă, C. Vlad (schizoidie, ca fază premergătoare schizofreniei) sau George Potra (suferință ereditară, agravată de surmenaj cerebral), ambii combătuți virulent de autoritarul Călinescu. Punctul de vedere al specialiștilor de azi se referă  la o prăbușire psihică de tip maniaco-depresiv, starea de sănătate a poetului deteriorându-se, probabil, și din pricina tratamentului greșit cu mercur. Nu lipsesc în prezent nici teoriile conspiraționiste, cu mare impact la români. Adică Eminescu ar fi căzut pur și simplu victimă unui complot oficial, cu multe fire ducând către casa regală și în care Maiorescu  joacă rolul principal. Totul s-ar lega și de faptul că poetul era perceput, în opinia adepților actuali ai conspirației, drept campionul luptei pentru alipirea Ardealului la proaspătul regat. Ceea ce nu corespunde nici pe departe adevărului. Chiar dacă intrase în societatea „Carpații”, se manifesta ca un moderat, după cum mărturisește Slavici. Adică un pledant doar pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și nu pentru unificare politico-teritorială. Oare spionii vienezi să fi fost atât de puțin informați încât să nu cunoască, în privința acestui subiect, opinia poetului exprimată prin intermediul presei ? Iată ce scria, referitor la Ardeal, Mihai Eminescu : „Idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftine (…) Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este susținerea unității reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice”. (În Mihai Eminescu : Opere, vol. IX, Publicistica, București : Ed. Academiei R.S.R., 1982, pp. 251-252). Limpede : Eminescu milita, cel puțin în respectivul context istoric, pentru apărarea limbii, culturii și bisericii noastre în interiorul imperiului. Nimic mai mult. Și aici poziția lui Lucian Boia este cea corectă. Pentru că a-l transforma pe Maiorescu, nici mai mult nici mai puțin, în ucigașul lui Eminescu, e prea de tot. Dimpotrivă, spune și Lucian Boia, „Maiorescu l-a ajutat în fel și chip, și a făcut apoi enorm pentru promovarea operei sale”. Adepții conspirației omit încă două lucruri : fondul ereditar dinspre mamă, de o anumită factură psihică, și stilul de viață cu totul dezordonat al poetului, care , ambele, au contribuit la împlinirea destinului.

            Imaginea lui Eminescu este cea mai caleidoscopică din întreaga literatură română. În sensul că, de la o generație la alta și mai ales de la o realitate culturală și politică la alta, ea capătă lumini și umbre noi, unele forțând limitele închipuirii. Până la 1902, când publicul larg, dar și exegeții operei, nu știau nimic despre poezia postumă, publicistica politică sau proza poetului, chipul eminescian este cel impus de Maiorescu, adică al romanticului pur, al geniului care transcende realitatea, într-o călătorie ideală după himere. Și când mulți dintre comentatori arătau cu degetul  spre „germanismul” concepției sale despre literatură. După 1902, odată cu sintagma lui Iorga „Un nou Eminescu apăru”, naționaliștii români, iviți ca reacție la incipientele tendințe de occidentalizare, îl acaparează pe poet, construindu-i un profil de precursor sămănătorist. Ei bine, de atunci până azi Eminescu a tot fost precursor. Chiar și înaintașul lui Einstein, după un protocronist avant la lettre din 1922 (I. Glicsman). Iar pentru cei obsedați de scenarii conspirative, internările poetului l-au transformat în primul nostru deținut politic. Dar mai ales l-au adoptat naționaliștii de toate nuanțele. A.C. Cuza, de pildă, remarcă romantismul naționalist eminescian, ca oponent pentru raționalismul cosmopolit al junimiștilor. Îl revendică apoi legionarii, exploatând atât răfuielile poetului cu alogenii, cât și dacismul și conținutul eroic al operei sale. În privința dacismului, se declanșează un veritabil cult, Eminescu fiind iarăși purtător de drapel. E considerată valabilă teoria lui N. Densușianu, care în Dacia preistorică (1912) susținea că nu românii se trag din romani, ci invers. Însuși Blaga exaltă „fondul nostru nelatin”, iar Vasile Pârvan, în Getica, vorbește de omogenitatea etnică a strămoșilor noștri. Singurii care nu-l revendică sunt avangardiștii. Însă nici nu-l atacă, așa cum au procedat cu Arghezi, I. Barbu sau Camil Petrescu, dar mai ales cu „rușinea timpurilor literare” care i-au născut pe Vlahuță, Coșbuc, P. Cerna ori Șt. O. Iosif. Mitul e în perpetuă creștere. Pe linie universitară e clamată necesitatea unei „catedre Eminescu” și se naște, drept corolar, eminescologia. Tot acum Perpessicius proiectează „integrala” operei poetului, și în 1939 tipărește primul volum. Pompiliu Constantinescu, T. Vianu, D. Caracostea, Leca Morariu, G. Bogdan-Duică, I.E. Torouțiu și alții se ocupă aplicat de biografia și scrierile eminesciene. Dar „monumentul cel mai impunător” consacrat poetului, crede Ibrăileanu, este consistenta monografie călinesciană Viața lui Mihai Eminescu (1932). Spre deosebire de alți exegeți, care accentuau psihologia precară a poetului, Călinescu afirmă că, dincolo de rafinatul înveliș intelectual, Eminescu, „din punct de vedere al culturii simțurilor este un preistoric, (…) un animal inocent și sănătos”, iubirea constituind pentru el „leagăn de desfătări venerice, o necesitate nu spirituală, dar afectivă, bineînțeles, și fiziologică”. Această coborâre pe pământ  a poetului  va provoca, firește, indignarea multor comentatori, ce acuză unghiul reducționist din care privește monograful, periclitând aura spirituală eminesciană consacrată de tradiție. Alarmat de impietățile lui Călinescu, Dan Botta, de pildă, le califică drept „cele mai cumplite abjecțiuni care s-au putut imagina despre Eminescu”. Nu era mai puțin adevărat că, pornind de la documente, Călinescu propunea totuși un altfel de Eminescu, unul viu și instinctual, melanj de veridicitate și ficțiune, a cărui dramă finală nu rezulta din complicata sa structură sufletească, ci dintr-o cauză pur accidentală. Tot Călinescu va retușa și imaginea unui Eminescu atotștiutor, decretând, când analizează opera, că poetul nu a fost nicidecum un monstrum eruditionis, dar că avea o neostoită sete de cunoaștere. Lucian Boia crede că, deși abordarea lui Călinescu dorea să fie una realistă, adică o contramitologie, efectul a fost invers, exegetul contribuind de fapt la dezvoltarea  mitului. Așa încât și astăzi, afirmă Lucian Boia, când ne raportăm la poet, cei mai mulți dintre noi „continuăm să privim cu ochii lui Călinescu”. Iar că judecata călinesciană n-a potolit propensiunea spre mitificare o dovedesc  ipostazele insolite în care e instalat poetul de către armatele sale de exegeți.  Dacă la debutul veacului XX  agronomul  Ioan S. Ordeanu susținea că „Eminescu – economist este și a fost chiar de la începutul carierei sale, superior lui Eminescu – poet”, iar mai târziu și corporatist (prin M. Manoilescu), în 1968 I. Negoițescu, descoperă un alt Eminescu, cel din sectorul „plutonic” (postumele), net superior zonei antume (poezia „neptunică”). Apoi, când beția puterii comuniste atinge apogeul, intră în scenă și protocroniștii. Edgar Papu spune că Eminescu este precursorul poeziei moderne, iar Odă. În metru antic trebuie considerată ca fiind cea dintâi poezie existențialistă. Dar până la protocroniști, parcursul eminescian în comunism n-a fost câtuși de puțin lesnicios. În primii ani „roșii”, poetul, ziaristul și gânditorul politic păreau nedigerabili. A fost necesară diplomația (sau compromisul ?) lui Călinescu pentru ca mitul să continue. Acesta inventa, începând cu 1945, un nou Eminescu, unul care prin creația sa nu făcea decât să vestească zorii măreței ere a clasei muncitoare : „Eminescu este mai degrabă poetul problemelor de azi”,  cel care denunța „salariul de mizerie al proletariatului”. Redus la atât, poetul devenea iarăși bun de consum, trebuind să suporte concurența literară a evreului A. Toma. Tot acum  I. Vitner și Nicolae Moraru, eminescologi de tip nou, trec poetul prin patul procustian al ideologiei bolșevice, secondați de Sadoveanu care, în preajma centenarului din ianuarie 1950, vorbește despre  Masele populare în opera lui Mihai Eminescu. Mai apoi, când naționalismul, filtrat prin noua doctrină, avea nevoie de un garant inatacabil, s-a apelat iarăși la poet, scoțându-se de la naftalină celebra  Doină. Cu modificările de rigoare linia naționalistă perseverează și după 1989. Acum, apologetul postumelor,  Ion Negoițescu, se dezlănțuie împotriva poetului, spunând că este „un om politic execrabil”. Drumul spre un atac frontal părea deschis. Pe el se înscriu, ca într-o conjurație, Cezar Paul-Bădescu (despre poet : „o statuie de metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”), Răzvan Rădulescu, Cristian Preda („Eminescu trebuie contestat și demitizat”), totul consumându-se în revista Dilema (nr. 265, 27 februarie 1998). Aderă și Marius Chivu cu rizibilul argument că „elevii fug când aud de Eminescu”. Dar „fuga”  acestor elevi s-ar întâmpla și dacă aud de Blaga, Arghezi, Barbu sau Bacovia, ca să nu mai pomenim  de Nichita Stănescu. În chestie se pronunță, cu mai multă autoritate, Nicolae Manolescu. Acesta, constatând o stare de fapt moștenită (Eminescu : „mit intangibil”), crede despre poet că „E cazul să vedem dacă mai e citit și, dacă nu, din ce motive”. I s-ar putea răspunde criticului la fel de simplu : apetitul lecturii a scăzut dramatic, mai ales la români, fără vreo legătură cu Eminescu. Așa că întrebarea  trebuie extinsă asupra literaturii în general, scoțându-l pe poet din ecuație. Este momentul când și Lucian Boia trece la ofensivă, descoperindu-și afinități cu „puciștii” Dilemei : „Probabil că N. Manolescu are dreptate. Prea li se toarnă elevilor pe gât, cu forța, Eminescu. (…) Pur și simplu poetul nu-i mai interesează, nu-i mai atrage”. Aserțiuni hazardate, greu de verificat pe teren. Lucian Boia ne spune de „marea ofensivă anti-Eminescu”. E chiar atât de mare încât să putem vorbi despre „desfacerea” mitului  ? Dacă privim în urmă, noi credem că acel repede trecător asediu din 1998 a fost, pentru inițiatori, nu o victorie, ci un eșec. Fiindcă pe câmpul de luptă se văd mai degrabă leșurile atacatorilor decât scalpul eminescian. Pe deasupra, fără să absolutizăm, Eminescu rămâne totuși un pisc imposibil de atins, în fața căruia s-au înclinat Arghezi și Nichita Stănescu. Și oricum, bronzul său nu poate fi năclăit cu simple afirmații gălăgioase. Doar analizele pertinente, pe text, sunt în măsură să schimbe ceva în percepția generală. Iar aici trebuie să admitem că Eminescu oferă un generos exemplu de  opera aperta, sintagmă prin care Umberto Eco justifica polivalența creației adevărate, capacitatea acesteia de a spune mereu altceva, în funcție de epoci și gusturi. Argumentul lui Eco nu pare însă de luat în seamă pentru Lucian Boia, care-l cantonează pe poet în romantism, ca într-o cămașă de forță : „El e pur și simplu, atât și nimic mai mult (…)un mare poet romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a dat literatura română în epoca ei clasică”. Dar faptul că nimeni altul decât Eminescu este pentru români „poet național”, cum l-a definit Călinescu, dincolo de frondele unora sau altora, arată că mitul merge mai departe. În context, cartea Lui Lucian Boia poate fi socotită o lectură necesară. Ea adună la un loc o multitudine de nume și titluri, alcătuind istoria creșterii mitului eminescian, cu toate avatarurile și protagoniștii acestuia. Despre o descreștere („desfacere”) a mitului nu poate fi însă vorba. E ca și cum am spune, cu infinită aroganță, că Shakespeare, care ar fi ceva mai vârstnic decât Eminescu, este pentru cei de astăzi mort și îngropat.



Victor Teișanu, Darabani, martie, 2017


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu