Dosarul
vieții și operei lui Eminescu pare nelimitat. Alte și alte cărți, studii și
cercetări inundă piața, cu speranța că vor aduce contribuții noi, originale și
necesare, la profilul și dimensiunea geniului în postumitate. Armata
eminescologilor este în continuă creștere, chiar și astăzi, când niște tineri gălăgioși și-au ascuțit pana
spre a zgâria statuia poetului. În acest context face o încercare și istoricul
Lucian Boia, publicând cartea Mihai
Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit (București : Ed.
Humanitas, 2016). Că un istoric intră în spațiul literaturii n-ar fi o noutate.
Însuși Iorga s-a dovedit adesea, dacă nu scriitor semnificativ, cel puțin un
viguros exponent al criticii și istoriei noastre literare. În fond, competența
pe tărâmul umanioarelor nu presupune obligatoriu niște specializări cu diplomă,
ci mai degrabă informație, creativitate și gust estetic. Să nu uităm că în anii
interbelici zoologul Constantin
Kirițescu era autorul unei remarcabile scrieri despre întâia conflagrație
mondială, răsplătită cu un premiu academic. În ce-l privește pe Lucian Boia, el
nu-și propune un demers de critică
literară. Lucrarea sa vrea doar să expună, cronologic, momentele biografice și
receptarea acestora în diverse epoci (fiecare cu cohortele lor de analiști),
încât să vedem cum se naște și se dezvoltă aureola mitologică a poetului.
Pentru aceasta trebuia să selecteze, disciplinat, urmărind parcă un fir epic,
fapte relevante din istoria literară la îndemână, legate de tema în discuție.
Ceea ce și face, cu iscusință, Lucian Boia. Și spre a evita orice comentariu
neavenit, autorul își avertizează cititorii, într-un Cuvânt de lămurire, că a intenționat nu „o carte (decât tangențial)
despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou
sintetic al mitologiei eminesciene”. Așadar, cu abilitatea și rigoarea
istoricului înfiat de arhive, autorul realizează o construcție din multe puncte
de vedere persuasivă, oferindu-ne
imaginea veșnic mișcătoare a unui
Eminescu devenit pretext pentru toate metamorfozele istoriei noastre politice
și culturale. Încercând să explice cum s-a zămislit mitul Eminescu, Lucian
Boia, în comentarea variatelor cauze, fixează la originea procesului poezia
antumă. Deși cu „zone de adâncime și subtilități de tot felul, poate uneori mai
mult în ipotezele exegeților decât în intențiile poetului”, versul eminescian
devine repede popular, adoptat cu entuziasm de un public foarte diferit, pentru
că pare accesibil și creează ritmuri muzicale de mare seducție. Nici chiar Luceafărul, capodopera liricii
filosofice, nu mai prezintă dificultăți de percepție, dacă în decodarea ei
pornim de la însăși concisa explicație a poetului : geniul „n-are moarte, dar
n-are nici noroc”. Celelalte cauze biografice ale mitificării, alături de
poezie, sunt boala și moartea poetului
la o vârstă tânără. Bolnav, Eminescu pare tot mai rupt de realitate, nebunia,
în paradigmă romantică, făcând casă bună cu geniul. Tragedia finală a poetului,
după unii contemporani, precipită implementarea poeziei sale, cu imensele ei
valențe de a reverbera, în conștiința publică. Astfel încât, în 1892, Vlahuță
putea vorbi deja de „curentul Eminescu”, adică o stare generală de spirit
disjunsă din versurile poetului. Odată structurat, mitul se amplifică, aportul
denigratorilor fiind, în această privință, la fel de important ca al
comentatorilor elogioși. Pentru că, ne asigură pe bună dreptate Lucian Boia,
„un personaj este mitificat atunci când o comunitate se oglindește în el, se
recunoaște în el”. Mai departe, în funcție de contextul istoric și cultural,
mitologia eminesciană va înregistra reliefuri variabile, însă de fiecare dată,
prin utilizarea de către cei interesați a unor evidente tehnici de răstălmăcire
și distorsiune. Puțini sunt dispuși, în exegezele consacrate poetului, să
aleagă calea echilibrului, precum, să zicem, Călinescu. Cei mai mulți preferă
extremele, de la encomiaști la negare
totală. Primul contestatar, în ordinea timpului, ar fi Petre Grădișteanu care,
în 1873, îl acuză pe Eminescu de comiterea unor „greșeli grosolane de
gramatică, de prozodie și de logică”, opinie împărtășită inclusiv de
protectorul Iacob Negruzzi într-o
scrisoare din 1876 către Maiorescu. Și mai înverșunați sunt ardelenii. Un
canonic din Blaj, Alexandru Grama impută lui Eminescu lipsa patriotismului și
crede că erotismul acestuia este „vulgar”, „carnal și sălbatic”. Aron
Densușianu susține, la 1894, că ideile lui Eminescu sunt „dezordonate și
confuze”, iar despre limbă că e „foarte săracă”. Și precum la Grama, iubirea
eminesciană are conotații imorale, fiind „un sentiment bolnăvicios, lipsit de
orice înălțare nobilă”. În teza sa de doctorat din 1895, viitorul patriarh
Miron Cristea, apreciind calitățile artistice ale poeziei, îi reproșează poetului pesimismul, considerat a fi periculos
din punct de vedere social. Căci scopul poeziei nu este „să pustiască orice
nădejde, orice iluzie și orice idealism, și astfel să arunce în disperare
bietul suflet omenesc”. Ideea că pesimismul poate fi
devastator, mai ales pentru adolescenți și tineri, va deveni adevărat subiect
de dezbatere națională, întrucât poezia eminesciană pătrunsese deja în
manualele școlare, atât în regat (prin Gh. Adamescu), cât și în Transilvania
(prin Enea Hodoș, la Caransebeș, încă din 1893). Alt contestatar, Anghel
Demetriescu, susține că pesimismul ar fi nejustificat la români, fiind specific
doar… popoarelor nordice, unde clima predispune la depresie.
Firește,
reacții potrivnice vor apărea și după expunerea publică a manuscriselor, mai
ales după editarea poeziei postume și a publicisticii politico-economice. Un
liberal, D. Filipescu, îl consideră însă și în 1894 pe poet „un spirit strâmt
și reacționar”. Dar și Lovinescu, liderul necontestat al orientării noastre
proeuropene, îl trece pe poet la Forțele
reacționare (Istoria civilizației
române moderne, 1924-1925), deoarece „concepțiile lui sociologice, înguste
și fanatice”, urmăreau „să stăvilească mersul revoluționar al civilizației
române”. Și deși inițial pusese în discuție, conform principiului „mutației
valorilor estetice”, însuși viitorul poeziei eminesciene,presat de realitățile
epocii sale literare, va corecta repede teoria, adăugând că există și excepții
: geniile, care nu pot fi erodate de trecerea timpului. În acest punct, ca de
puține alte ori, Lucian Boia iese din
expectativă (în care sintetiza echidistant informații istorico-literare), spre
a-l pune la colț pe bietul Lovinescu : „Prea repede a cedat Lovinescu ! (…)
Astăzi ar fi putut constata deja o erodare de netăgăduit a operei eminesciene.
Principiul enunțat de el e cât se poate de adevărat, și tot mai adevărat pe
măsură ce istoria accelerează. Nici chiar „excepțiile” nu rezistă la nesfârșit
!” Așadar, precum altădată Lovinescu, Lucian Boia consideră judecățile absolute
ca fiind nerezistente. Nu e singura dată când autorul părăsește anonimatul,
intervenind cu opinii proprii în dezbatere. Din când în când se slujește, cu
efectul scontat, și de arma ironiei. Unuia care afirmase că, indiscutabil,
„conștiința românească se trage toată din Eminescu” îi răspunde : „Chiar toată
? Să n-o lăsăm puțin mai jos, spre 90 % ?” De fapt e sesizabil aerul circumspect
cu care sunt abordați în general apologeții, adesea pentru exagerările și
retorismul lor necenzurat. Iată-l pe
A.D. Xenopol afirmând că Eminescu „va stăpâni toate veacurile, cât se va mai
vorbi pe pământ limba românească”.Nu se lasă mai prejos nici Geo Bogza, în 1964
: „Atâta timp cât pământul va fi luminat de soare, atâta timp cât soarelui i se
va spune soare, pe el nimeni nu-l va tăgădui”. Asta după ce, ca avangardist,
afirmase ritos, cu ceva decenii în urmă, că „Nimic nu mă încântă mai mult decât
deprecierea marilor valori”. Și dacă „deceniul Eminescu”, adică intervalul
dintre 1930-1940, cu unele prelungiri, botezat așa de Lucian Boia, oferea
legionarilor ocazia să-l așeze pe poet în descendența lui Zamolxe, mai încoace
unii îl urcă direct în jilțul divin, precum glăsuiește faimosul vers aparținând
lui Gr. Vieru : „Eminescu să ne judece”. Nu prea există momente cât de cât
importante în biografia eminesciană care să nu fi provocat antagonisme și
interminabile confruntări. Avem o polemică privind etnia, poetului
atribuindu-i-se tot felul de origini. Până când intervine însuși Călinescu, vorbind
de „puritatea sângelui românesc” și susținând că puțini pot „număra ca el
strămoșii moldoveni pe degete, vreme de două veacuri”. Mai sunt și controverse
legate de maladia și moartea poetului, cu puncte de vedere dintre cele mai
fanteziste. Călinescu crede că boala lui Eminescu este un accident biografic,
provocat de o contaminare venerică. În aceeași perioadă unii puneau diagnostice
diferite. De pildă, C. Vlad (schizoidie, ca fază premergătoare schizofreniei)
sau George Potra (suferință ereditară, agravată de surmenaj cerebral), ambii
combătuți virulent de autoritarul Călinescu. Punctul de vedere al
specialiștilor de azi se referă la o
prăbușire psihică de tip maniaco-depresiv, starea de sănătate a poetului
deteriorându-se, probabil, și din pricina tratamentului greșit cu mercur. Nu
lipsesc în prezent nici teoriile conspiraționiste, cu mare impact la români.
Adică Eminescu ar fi căzut pur și simplu victimă unui complot oficial, cu multe
fire ducând către casa regală și în care Maiorescu joacă rolul principal. Totul s-ar lega și de
faptul că poetul era perceput, în opinia adepților actuali ai conspirației,
drept campionul luptei pentru alipirea Ardealului la proaspătul regat. Ceea ce
nu corespunde nici pe departe adevărului. Chiar dacă intrase în societatea
„Carpații”, se manifesta ca un moderat, după cum mărturisește Slavici. Adică un
pledant doar pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și nu pentru
unificare politico-teritorială. Oare spionii vienezi să fi fost atât de puțin
informați încât să nu cunoască, în privința acestui subiect, opinia poetului
exprimată prin intermediul presei ? Iată ce scria, referitor la Ardeal, Mihai
Eminescu : „Idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui
Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftine (…)
Idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este susținerea unității
reale a limbii strămoșești și a bisericii naționale. Este o Dacie ideală
aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de
preferat celei politice”. (În Mihai
Eminescu : Opere, vol. IX,
Publicistica, București : Ed. Academiei R.S.R., 1982, pp. 251-252). Limpede :
Eminescu milita, cel puțin în respectivul context istoric, pentru apărarea
limbii, culturii și bisericii noastre în interiorul imperiului. Nimic mai mult.
Și aici poziția lui Lucian Boia este cea corectă. Pentru că a-l transforma pe
Maiorescu, nici mai mult nici mai puțin, în ucigașul lui Eminescu, e prea de
tot. Dimpotrivă, spune și Lucian Boia, „Maiorescu l-a ajutat în fel și chip, și
a făcut apoi enorm pentru promovarea operei sale”. Adepții conspirației omit
încă două lucruri : fondul ereditar dinspre mamă, de o anumită factură psihică,
și stilul de viață cu totul dezordonat al poetului, care , ambele, au
contribuit la împlinirea destinului.
Imaginea
lui Eminescu este cea mai caleidoscopică din întreaga literatură română. În
sensul că, de la o generație la alta și mai ales de la o realitate culturală și
politică la alta, ea capătă lumini și umbre noi, unele forțând limitele
închipuirii. Până la 1902, când publicul larg, dar și exegeții operei, nu știau
nimic despre poezia postumă, publicistica politică sau proza poetului, chipul
eminescian este cel impus de Maiorescu, adică al romanticului pur, al geniului
care transcende realitatea, într-o călătorie ideală după himere. Și când mulți
dintre comentatori arătau cu degetul
spre „germanismul” concepției sale despre literatură. După 1902, odată
cu sintagma lui Iorga „Un nou Eminescu apăru”, naționaliștii români, iviți ca
reacție la incipientele tendințe de occidentalizare, îl acaparează pe poet,
construindu-i un profil de precursor sămănătorist. Ei bine, de atunci până azi
Eminescu a tot fost precursor. Chiar și înaintașul lui Einstein, după un
protocronist avant la lettre din 1922
(I. Glicsman). Iar pentru cei obsedați de scenarii conspirative, internările
poetului l-au transformat în primul nostru deținut politic. Dar mai ales l-au
adoptat naționaliștii de toate nuanțele. A.C. Cuza, de pildă, remarcă
romantismul naționalist eminescian, ca oponent pentru raționalismul cosmopolit
al junimiștilor. Îl revendică apoi legionarii, exploatând atât răfuielile
poetului cu alogenii, cât și dacismul și conținutul eroic al operei sale. În
privința dacismului, se declanșează un veritabil cult, Eminescu fiind iarăși
purtător de drapel. E considerată valabilă teoria lui N. Densușianu, care în Dacia preistorică (1912) susținea că nu
românii se trag din romani, ci invers. Însuși Blaga exaltă „fondul nostru
nelatin”, iar Vasile Pârvan, în Getica,
vorbește de omogenitatea etnică a strămoșilor noștri. Singurii care nu-l revendică
sunt avangardiștii. Însă nici nu-l atacă, așa cum au procedat cu Arghezi, I.
Barbu sau Camil Petrescu, dar mai ales cu „rușinea timpurilor literare” care
i-au născut pe Vlahuță, Coșbuc, P. Cerna ori Șt. O. Iosif. Mitul e în perpetuă
creștere. Pe linie universitară e clamată necesitatea unei „catedre Eminescu”
și se naște, drept corolar, eminescologia. Tot acum Perpessicius proiectează
„integrala” operei poetului, și în 1939 tipărește primul volum. Pompiliu
Constantinescu, T. Vianu, D. Caracostea, Leca Morariu, G. Bogdan-Duică, I.E.
Torouțiu și alții se ocupă aplicat de biografia și scrierile eminesciene. Dar
„monumentul cel mai impunător” consacrat poetului, crede Ibrăileanu, este
consistenta monografie călinesciană Viața
lui Mihai Eminescu (1932). Spre deosebire de alți exegeți, care accentuau
psihologia precară a poetului, Călinescu afirmă că, dincolo de rafinatul
înveliș intelectual, Eminescu, „din punct de vedere al culturii simțurilor este
un preistoric, (…) un animal inocent și sănătos”, iubirea constituind pentru el
„leagăn de desfătări venerice, o necesitate nu spirituală, dar afectivă,
bineînțeles, și fiziologică”. Această coborâre pe pământ a poetului
va provoca, firește, indignarea multor comentatori, ce acuză unghiul
reducționist din care privește monograful, periclitând aura spirituală
eminesciană consacrată de tradiție. Alarmat de impietățile lui Călinescu, Dan
Botta, de pildă, le califică drept „cele mai cumplite abjecțiuni care s-au
putut imagina despre Eminescu”. Nu era mai puțin adevărat că, pornind de la
documente, Călinescu propunea totuși un altfel de Eminescu, unul viu și
instinctual, melanj de veridicitate și ficțiune, a cărui dramă finală nu
rezulta din complicata sa structură sufletească, ci dintr-o cauză pur
accidentală. Tot Călinescu va retușa și imaginea unui Eminescu atotștiutor,
decretând, când analizează opera, că poetul nu a fost nicidecum un monstrum eruditionis, dar că avea o
neostoită sete de cunoaștere. Lucian Boia crede că, deși abordarea lui
Călinescu dorea să fie una realistă, adică o contramitologie, efectul a fost
invers, exegetul contribuind de fapt la dezvoltarea mitului. Așa încât și astăzi, afirmă Lucian
Boia, când ne raportăm la poet, cei mai mulți dintre noi „continuăm să privim
cu ochii lui Călinescu”. Iar că judecata călinesciană n-a potolit propensiunea
spre mitificare o dovedesc ipostazele
insolite în care e instalat poetul de către armatele sale de exegeți. Dacă la debutul veacului XX agronomul
Ioan S. Ordeanu susținea că „Eminescu – economist este și a fost chiar
de la începutul carierei sale, superior lui Eminescu – poet”, iar mai târziu și
corporatist (prin M. Manoilescu), în 1968 I. Negoițescu, descoperă un alt
Eminescu, cel din sectorul „plutonic” (postumele), net superior zonei antume
(poezia „neptunică”). Apoi, când beția puterii comuniste atinge apogeul, intră
în scenă și protocroniștii. Edgar Papu spune că Eminescu este precursorul
poeziei moderne, iar Odă. În metru antic
trebuie considerată ca fiind cea dintâi poezie existențialistă. Dar până la
protocroniști, parcursul eminescian în comunism n-a fost câtuși de puțin
lesnicios. În primii ani „roșii”, poetul, ziaristul și gânditorul politic
păreau nedigerabili. A fost necesară diplomația (sau compromisul ?) lui
Călinescu pentru ca mitul să continue. Acesta inventa, începând cu 1945, un nou
Eminescu, unul care prin creația sa nu făcea decât să vestească zorii măreței
ere a clasei muncitoare : „Eminescu este mai degrabă poetul problemelor de
azi”, cel care denunța „salariul de
mizerie al proletariatului”. Redus la atât, poetul devenea iarăși bun de
consum, trebuind să suporte concurența literară a evreului A. Toma. Tot
acum I. Vitner și Nicolae Moraru,
eminescologi de tip nou, trec poetul prin patul procustian al ideologiei
bolșevice, secondați de Sadoveanu care, în preajma centenarului din ianuarie
1950, vorbește despre Masele populare în opera lui Mihai Eminescu.
Mai apoi, când naționalismul, filtrat prin noua doctrină, avea nevoie de un
garant inatacabil, s-a apelat iarăși la poet, scoțându-se de la naftalină
celebra Doină. Cu modificările de rigoare linia naționalistă perseverează
și după 1989. Acum, apologetul postumelor,
Ion Negoițescu, se dezlănțuie împotriva poetului, spunând că este „un om
politic execrabil”. Drumul spre un atac frontal părea deschis. Pe el se
înscriu, ca într-o conjurație, Cezar Paul-Bădescu (despre poet : „o statuie de
metal goală pe dinăuntru și cu dangăt spart”), Răzvan Rădulescu, Cristian Preda
(„Eminescu trebuie contestat și demitizat”), totul consumându-se în revista Dilema (nr. 265, 27 februarie 1998).
Aderă și Marius Chivu cu rizibilul argument că „elevii fug când aud de
Eminescu”. Dar „fuga” acestor elevi s-ar
întâmpla și dacă aud de Blaga, Arghezi, Barbu sau Bacovia, ca să nu mai pomenim
de Nichita Stănescu. În chestie se
pronunță, cu mai multă autoritate, Nicolae Manolescu. Acesta, constatând o
stare de fapt moștenită (Eminescu : „mit intangibil”), crede despre poet că „E
cazul să vedem dacă mai e citit și, dacă nu, din ce motive”. I s-ar putea
răspunde criticului la fel de simplu : apetitul lecturii a scăzut dramatic, mai
ales la români, fără vreo legătură cu Eminescu. Așa că întrebarea trebuie extinsă asupra literaturii în general,
scoțându-l pe poet din ecuație. Este momentul când și Lucian Boia trece la
ofensivă, descoperindu-și afinități cu „puciștii” Dilemei : „Probabil că N. Manolescu are dreptate. Prea li se toarnă
elevilor pe gât, cu forța, Eminescu. (…) Pur și simplu poetul nu-i mai
interesează, nu-i mai atrage”. Aserțiuni hazardate, greu de verificat pe teren.
Lucian Boia ne spune de „marea ofensivă anti-Eminescu”. E chiar atât de mare
încât să putem vorbi despre „desfacerea” mitului ? Dacă privim în urmă, noi credem că acel
repede trecător asediu din 1998 a fost, pentru inițiatori, nu o victorie, ci un
eșec. Fiindcă pe câmpul de luptă se văd mai degrabă leșurile atacatorilor decât
scalpul eminescian. Pe deasupra, fără să absolutizăm,
Eminescu rămâne totuși un pisc imposibil de atins, în fața căruia s-au înclinat
Arghezi și Nichita Stănescu. Și oricum, bronzul său nu poate fi năclăit cu
simple afirmații gălăgioase. Doar analizele pertinente, pe text, sunt în măsură
să schimbe ceva în percepția generală. Iar aici trebuie să admitem că Eminescu
oferă un generos exemplu de opera aperta, sintagmă prin care Umberto
Eco justifica polivalența creației adevărate, capacitatea acesteia de a spune
mereu altceva, în funcție de epoci și gusturi. Argumentul lui Eco nu pare însă
de luat în seamă pentru Lucian Boia, care-l cantonează pe poet în romantism, ca
într-o cămașă de forță : „El e pur și simplu, atât și nimic mai mult (…)un mare
poet romantic, cu siguranță cel mai de seamă, și încă de departe, pe care l-a
dat literatura română în epoca ei clasică”. Dar faptul că nimeni altul decât
Eminescu este pentru români „poet național”, cum l-a definit Călinescu, dincolo
de frondele unora sau altora, arată că mitul merge mai departe. În context,
cartea Lui Lucian Boia poate fi socotită o lectură necesară. Ea adună la un loc
o multitudine de nume și titluri, alcătuind istoria creșterii mitului
eminescian, cu toate avatarurile și protagoniștii acestuia. Despre o
descreștere („desfacere”) a mitului nu poate fi însă vorba. E ca și cum am
spune, cu infinită aroganță, că Shakespeare, care ar fi ceva mai vârstnic decât
Eminescu, este pentru cei de astăzi mort și îngropat.
Victor Teișanu, Darabani, martie, 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu