Mircea V. Ciobanu

“După mine, pentru un scriitor, o dimensiune fundamentală este harul şi aici doar Creatorul Suprem ştie cum împarte aceste daruri. Iar o altă dimensiune, tot atât de fără-de-preţ, este lectura.”

1.             Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Hai să încerc, pentru început, să nu fiu de acord cu afirmaţia. După mine, pentru un scriitor, o dimensiune fundamentală este harul şi aici doar Creatorul Suprem ştie cum împarte aceste daruri. Iar o altă dimensiune, tot atât de fără-de-preţ, este lectura. Lecturile bune sunt şcoala necesară, cel puţin pentru a nu descoperi de fiecare dată roata şi a nu deveni ridicol prin asta. Iar destinul… unii ne-scriitori îl au mai fericit, alţii – mai interesant decât îl au unii scriitori. Nu prea îl putem schimba, pentru că şi aici doar unul Dumnezeu ştie să rotească astrele, dar – atât cât este – îl putem exploata literar. Totul depinde de ceea ce spuneam: de har (necesar ca element al intuiţiei sănătoase, să nu forţezi în van detaliile „eroice”) şi de lecturi (ca să te raportezi şi la alţii şi să ai simţul umorului, să nu fii excesiv de grav).

2.             Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Primele încercări au rămas… nescrise, pentru că Arthur Conan Doyle, autorul pe care îl descopeream în podul casei părinţilor, într-o ediţie fără coperte, îmi furase toate ideile (pe altele, aveam să aflu mai târziu, mi le furase Marquez, apoi Umberto Eco). Dar fiindcă lecturile mă marcaseră, o primă poezie dedicată Cărţii (cu majusculă, de parcă ar fi fost una), scrisă în anii de gimnaziu, am avut prudenţa să n-o arăt nimănui pentru că azi aş avea un sentiment de jenă, din cauza patetismul în exces. În clasele superioare ale „şcolii medii” (echivalentul sovietic al liceului românesc), scriam versuri (dar şi proză SF), dar continuam să le ţin pentru mine. Acum înţeleg că bine am făcut. De fapt, scriam şi atunci foarte rar. Dar într-o zi cineva m-a pârât unei fete – era eminenta clasei! – că aş fi scris poezii. Ea mi-a trimis un bileţel întrebându-mă dacă-i adevărat şi dacă aş vrea să i le arăt şi ei. Am minţit-o că poemele mele sunt acasă, la ţară. Sâmbătă am mers acasă şi până luni am compus un caiet de poezii. O plachetă numai bună de editat. De atunci am devenit scriitor profesionist: scriu numai la solicitarea cititorului/ redactorului de revistă/ editorului.

3.             Care a fost drumul până la prima carte ?

Dacă nu punem la socoteală antologia colectivă „Dintre sute de catarge”, care mi-a publicat un grupaj de versuri în 1990, debutul meu, cinci ani mai târziu, se producea la vârsta când alţii îşi încheiaseră cariera literară. Sau, ca s-o leg cumva de istoria literară: eu am debutat editorial la vârsta când Eminescu a murit.

Acea carte, Haydn între două claxoane, a avut o istorie. Dar, ca orice istorie, se poate uşor converti în mit. În legendă. Aş putea, de exemplu, să spun cum un manuscris gata aprobat (mai păstram pe undeva foaia cu ştampila aprobării) a dispărut, a fost mutat, din motive suspecte, dintr-un sertar în altul, dintr-un safeu în altul, dintr-un birou în altul, până când editura şi-a dat obştescul sfârşit. O fi fost consecinţa vreunui blestem justiţiar.

O fi fost ceva subversiv în cartea ceea, de vreme ce nu era tipărită nici semnată „Bun de tipar”. Întâmplarea a făcut ca acest manuscris de câteva zeci (bune) de pagini să fi nimerit apoi pe mâna unor (altor) cenzori, să fie hăcuit şi mutilat, în fine tipărit, după ce rămase în el nici un sfert din cuprinsul iniţial.

Demitizată, istoria de mai sus este prozaică. Antologatorul catargelor despre care pomenisem mai sus, Vasile Gârneţ, mi-a sugerat să vin la editură cu un volum. Încă mai păstram unul din caietele groase în care îmi adunam proiectele poematice, tot mai puţin ambiţioase odată cu maturizarea. Am ales câteva texte din caiet, dar mai mult am scris altele – poemele mi se învecheau vertiginos, cu orice nouă lectură din poezia lumii.

Chiar dacă mai mult rebutam decât adunam în puşculiţă, vreo 60 de file s-au depus una peste alta într-o mapă pe care o intitulasem... cum naiba o intitulasem? Am uitat. Pe semne că foarte poetic. Le-am dus la editură şi, peste un scurt timp, am primit „marele semnal”: manuscrisul a fost aprobat pentru editare.

Dar au urmat ani de criză, prăbuşiri de imperii, revoluţii, războaie de eliberare naţională şi indispensabilele crize economice (şi culturale). În fine, Editura Literatura Artistică, preluată de un poet-patriot şi redenumită – fireşte! – Hyperion, a sucombat. Nemuritoare şi rece.

Aventura cărţii a luat turnura unei demitizări ludice. În 1995, Editura Arc a anunţat un concurs de editare a manuscriselor autorilor nedebutaţi în volum. Eu îmi trăiam un alt soi de aventuri, departe de Chişinău, dar cineva auzise de manuscrisul meu şi i-a comunicat secretul lui Emilian Galaicu-Păun, unul din membrii Galaicu-Păun, unul din membri comunicat secretul lui Emilian Galaicu-Păun, unul din membri oi s-au adunat din caietele groase juriului, care m-a şi telefonat. Eu eram deja boier, aveam un serviciu (ba chiar două: eram profesor la liceu şi lector la universitate). Nu mai eram tânărul nerăbdător de a-mi vedea cartea tipărită. L-am rugat pe membrul juriului să meargă chiar el – dacă nu i-i greu, desigur – la editura sucombată (ori poate încă sucombândă la acea oră) şi să ia manuscrisul. Şi să facă cu el ce-o vrea, pentru că era, de mult, un animal împăiat, care nu mai cerea demâncare.

Primul lucru pe care l-au făcut lectorii acestui vechi-nou manuscris (se pare că satrapul era unul singur: Eugen Lungu) a fost să arunce vreo patru cincimi din volum. Adevărat, mi s-a permis să restabilesc orice text la care ţin foarte tare. Nu ţineam foarte tare la niciunul, de aceea am mai scos şi eu încă câteva poezii, probabil, ca să fie cu pereche. Îmi trecuse varicela poetică adolescentină şi eram deja contaminat de morbul criticii.

Experimentând pe cordul deschis al propriilor texte, deduceam că orice poezie câştigă în calitate doar prin eliminare, nicidecum prin adaos. Implicit, orice volum se face mai bun prin aruncarea balastului. Textele care au rămas până la urmă în carte nu sunt numaidecât bune, dar cele eliminate erau, cu siguranţă, mai proaste. La cele aproape două duzine de texte rămase, am adăugat câteva, proaspete, scrise în tren, în drum spre Chişinău, când veneam să semnez bunul de tipar. Tot în tren am aprobat împreună cu profesorul-navetist, prietenul şi colegul Nicolae Leahu (până la Bălţi am mers împreună), titlul cărţii: „Haydn între două claxoane”. „O armonie între două stridenţe”, avea să explice mai apoi criticul literar Nicolae Leahu.

Toate acestea, însumate, au garantat un parcurs fericit cărţii. Acum mă gândesc cu groază că toată maculatura pe care o adunasem eu pentru manuscrisul aprobat iniţial ar fi apărut în carte. Cum m-aş fi uitat eu acum în ochii oamenilor? Aşa însă... ca şi cum nimic nu a fost apriori şi naivităţile din tinereţe au existat doar într-o virtualitate foarte improbabilă.

Cartea apărută a avut o impresionantă presă (poate chiar prea mult s-a scris, având în vedere cele doar 27 de poeme câte le avea). A scris despre carte Mihai Cimpoi în „Tribuna” clujeană, Al. Cistelecan în „Luceafărul” bucureştean, Mircea A. Diaconu în ieşenele „Convorbiri literare”, Em. Galaicu-Păun în „Basarabia”, G. Chiper în „Contrafort”, Nicolae Leahu în „Semn”...

În anul următor, câteva texte din acest volum erau selectate de Sorin Alexandrescu (pe atunci profesor la Universitatea din Amsterdam) pentru antologia celor opt poeţi basarabeni (patru „modernişti tardivi” şi alţi patru, inclusiv subsemnatul – „postmodernişti”). Volumul apărea la o editură pariziană în limbile franceză şi engleză. Am aflat despre apariţia cărţii din ziare. Profund revoltat, desigur, că francezii ăştia te editează fără să te întrebe.

A fost un volum care avea toate datele să anunţe un poet. De ce nu a făcut-o, nu o ştie nimeni. Neputincioasă, istoria în acest loc se încheie, lăsând spaţiu hermeneutic mitului...

4.             Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

I-am şi numit mai sus pe câţiva. Dar m-au influenţat toate evenimentele artistice ale secolului XX (şi toate personalităţile remarcabile), din Republica Moldova, din România, din Franţa, din Rusia, din Germania, din Italia. Am spus artistice, pentru că m-au influenţat, în egală măsură, artiştii plastici, cineaştii, compozitorii. Şi am spus despre secolul XX din motivul că cele din secolele „academice” intraseră pe o filieră cuminte în memoria mea, pe când toate mişcările moderniste şi avangardiste aduceau înnoirea. Am polemizat cu Picasso, Mondrian şi Henry Moore. Am ascultat atent cu aceeaşi atenţie vuietul valurilor lui Debussy şi cele 4 de minute şi 33 de secunde ale lui John Cage. L-am aplaudat deopotrivă pe Meyerhold şi pe Jerzy Grotowski.

Probabil că primul scriitor care m-a cucerit (pentru că era „altfel”) a fost Kafka. Citeam Colonia penitenciară prin clasa a VII-a şi descopeream o altă literatură decât cea din programele sovietice. Kafka nu a devenit după asta numaidecât un scriitor preferat. Era însă un semnal că ar putea să existe şi altceva. Am căutat apoi destul de insistent acest altceva. Spre surprinderea mea, această literatură exista. Şi fiecare descoperire era o surpriză plăcută. Mai ales într-un mediu în care toată literatura bună era interzisă sau cu acces extrem de limitat.

Cititorul din România nu are de unde să cunoască această revelaţie de a-i descoperi pe scriitorii români (sic!) pe cont propriu, nu graţie şcolii şi universităţii, ci în pofida acestora. În felul acesta, printre marile revelaţii, care m-au marcat (ca să revenim la întrebare) erau, asimilaţi concomitent, Caragiale şi Ionesco (iniţial în traduceri ruseşti din franceză), Proust şi Camil Petrescu, Remarque şi Rebreanu, Arghezi şi Tristan Tzara. Am avut fericirea să am buni colegi de facultate, apoi buni prieteni de aventuri literare (la revistele Semn, Contrafort, Sud-est cultural, Revista literară), dar şi de colaborări cu prietenii de la revistele din Ţară: Convorbiri literare, Vatra, România literară, Hyperion, Familia ş.a.

5.             Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

Sunt absolut convins că scriitorul trebuie să fie cât mai departe de putere. Tocmai de dragul gândirii libere, el trebuie să fie departe şi de politică. El nu trebuie să-l facă pe cititor să-l asocieze cu vreo grupare politică, oricât de nobile scopuri şi-ar propune această grupare. E altceva că opinia scriitorului contează sau poate să conteze, dar asta trebuie să se întâmple în acelaşi perimetru al liberei exprimări. Mă tem să fiu patetic, dar scriitorul însuşi este o instanţă. Comparabilă nici nu cu o entitate politică întreagă precum un partid, ci cu un sistem întreg, precum o ţară, precum o lume. Or, dacă el este creator (şi în acest sens concurează cu Creatorul Suprem, fie şi pe spaţii restrânse), cum să devină o piuliţă într-un angrenaj condus de alţii?

6.             Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Cred că perspectivele sunt foarte mari, având în vedere că frontiere între literaţi nu mai există. Nimic nu te împiedică să fii cunoscut şi recunoscut în tot spaţiul limbii române sau în toată lumea, de la Berlin până la Tokio. Rămâne să fii convingător, să scrii atât de bine, încât australienii să înţeleagă că fără cărţile tale le va fi mult mai trist. Şi nu e o glumă în ceea ce spun. Mai ales că pentru literatură – spre deosebire de alte arte, care au nevoie de materiale costisitoare, tehnică sofisticată, echipe de creaţie sau interpreţi – sunt suficiente condiţii minime: un calculator şi conexiune la Internet. Nu sunt vorbe în vânt ceea ce spun eu. Cine ar fi pariat acum două decenii pe tânăra cinematografie românească (mai ales că fondurile statului erau direcţionate cu totul în altă parte)? Azi, Noul Val românesc (Romanian New Wave) al lui Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Călin Peter Netzer şi a celorlalţi a cucerit şi a marcat lumea filmului!

7.             Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Cărţile mele se scriu… cam de la sine. În ultimul timp ele apar atât de des, încât mă tem că voi contracta morbul grafomaniei. Câteva, încă netipărite,  sunt adunate deja (nu şi structurate), din cronicile şi eseurile publicate curent (spuneam mai sus că sunt un scriitor „profesionist”, scriu doar la solicitarea cititorului, adesea – în persoana redactorului de revistă). Dar vreo două cărţi-surpriză se construiesc, cu încetul şi aici nu voi divulga secretul. De ar fi numai să găsesc timp pentru ele. Or, cronicile şi eseurile mele sunt doar digresiuni lirice. Meseria mea, cea de editor, mă impune să mă concentrez asupra manuscriselor altora.

Faculataiv :

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

Aici chiar îmi vine greu să aleg ceva care „să mă reprezinte”. Proză? Poezie? Dramaturgie? Eseu? Critică literară? Sunt pre diverse căutările mele. Haideţi să facem aşa. Vă dau un link la un text, la unul din eseurile pe care le-am publicat în România literară. Nu e pentru că ar fi un text exemplar, dar arată poate mai mult care sunt preocupările mele: mă interesează, în mod deosebit, ca pe orice om de formaţie postmodernistă, textele altora!

http://www.romlit.ro/un_trm_al_literarului

Chișinău, feb., 2017

Un tărâm al literarului   

Modestă în producţii literare de anvergură, Basarabia a fost însă o bună scenă pentru spectacolele ficţiunii l i t e r a r e ş i u n s o l fertil pentru naşterea subiectelor şi prototipurilor. Parafrazându-l pe Houellebecq, putem spune că aici harta e mai interesantă decât teritoriul. Situarea „în drumul tuturor relelor” (motiv de lamentări şi scuze pentru rateuri) înseamnă şi a fi la intersecţia lumilor, după cum existenţa la frontieră (geopolitică!) te plasează – paradoxal? – în epicentrul dramelor.

„Marginalitatea” va naşte subiecte dintre cele mai diverse, de la contextul Rusoaicei lui Gib. I. Mihaiescu, până la pretextul Sufletelor moarte ale lui Gogol. Sau (pe teren local) de la Zbor frânt al transnistreanului Beşleagă, la Din calidor-ul „parizianului” Goma. Isai, personajul lui Beşleagă, traversând de câteva ori Nistrul în timpul războiului, e luat de nemţi drept spion rus, iar de ruşi drept spion al fasciştilor. Zona de frontieră te transformă în personaj fără voia ta.

Exact aşa cum pe Hlestakov îl face impostor anturajul. Nu numai fără voia acestuia, ci şi ignorându-i împotrivirea. Or, tocmai acest amănunt face diferenţa dintre comedia lui Gogol şi anecdotele din epocă despre impostori. Prototipul lui Hlestakov este Pavel Petrovici Tugoi-Svinin (autor de romane istorice şi note de călătorie, fondator al revistei literare „Otecestvennîe zapiski”), iar istoria se întâmplase în timpul călătoriei (de fapt, a unei „inspecţii”) a acestuia în Basarabia, în 1815. O ciornă a lui Puşkin (care i-a furnizat ulterior subiectul lui Gogol), fixează subiectul, cu aluzii la aventurile, comentate de beaumonde-ul artistic, ale lui Svinin (de altfel, un bun cunoscut al lui Constantin Stamati, îndemnându-l pe acesta din urmă să scrie).

Dacă unele personaje îşi încep viaţa literară în Basarabia, alţii şi-o încheie aici. Rămâne o enigmă de ce Ostap Bender, personajul lui Ilf şi Petrov, protagonistul dilogiei Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur, decide să-şi încheie existenţa literară pe malul Nistrului. Pornit, în visul său nestăvilit, să evadeze din Uniunea Sovietică pentru ca să ajungă la Rio de Janeiro, ar fi putut să ia din Odesa un vapor spre Istanbul, dar el fuge în România. Unii cercetători, făcând legătură între numele celebrului personaj şi cel al oraşului omonim, sugerau că „Marele Combinator” trece Nistrul pe gheaţa fragedă a lunii martie 1930 vizavi de oraşul Bender (Tighina). Era ca şi cum eroul revenea, într-un scenariu iniţiatic obscur, la originile sale onomastice. Nu e chiar aşa, personajul traversează râul îngheţat în dreptul plaurilor din Nistrul inferior, lângă liman.

Când îi vede pe grănicerii români, Bender rosteşte fraza special învăţată (de la vreun localnic): „Trăiascu Romania Mare!...”. Iar atunci când străjerul acesteia îi confiscă, din mers, tiara de castor pe care o purta împărăteşte pe cap, Ostap îl ameninţă că se va plânge la Sfatul Ţării şi… „la Marele Huruldan”. Sfatul Ţării, parlamentul basarabean, care votase Unirea la 27 martie 1918 (punând începutul creării României Mari), nu mai exista în 1930. Era un evident lapsus (al personajului, nu al autorilor). Ca să îngroaşe gluma, naratorii adaugă pe lista instanţelor, în care Ostap se pregătea să conteste acţiunile grănicerilor români, Marele Hural (mongol, de această dată!), ducând contextul, într-o percepţie deformată a realităţii, la absurd.

Un personaj memorabil, originar din acest spaţiu interriveran, este bucătarul evocat de Günter Grass în Decojind ceapa (aflasem iniţial despre el din savurosul eseu al lui Eugen Lungu „Basarabeanul“ lui Günter Grass). „Basarabeanul” era un colonist neamţ (ţinutul a fost ani în şir o adevărată colonie de naţiuni), „repatriat” în urma pactului Molotov-Ribbentrop, dar reuşind până atunci să fie maistrubucă tar la Bucureşti, Budapesta, Sofia, Zagreb, Viena şi Cernăuţi (unde îl cunoscuse pe Paul Celan!). Bucătarul, cu care viitorul laureat Nobel se întâlnise într-un lagăr de prizonieri supravegheat de americani, le ţinea soldaţilor (flămânzi!) un fel de curs de artă culinară. Sau de artă a cuvântului, demonstrând magia acestuia.

Iată cum savurează aroma naraţiunii Günter Grass: „Era un maestru al evocării. Cu o singură mână doar apuca visele îndopate şi le mâna la abator sub cuţit. Din nimic reuşea să scoată gust. Aerul îl amesteca în supe consistente. Cu trei vorbe nazalizate muia pietrele. Dacă în ziua de astăzi, i-aş aduna pe toţi criticii mei îmbătrâniţi şi i-aş invita la masă în jurul lui, al oaspetelui de onoare, el ar putea să le explice efectul magic al imaginaţiei libere, aşadar magia pe hârtie albă”.

Avem aici o lecţie de teorie a artei: urmele literaturii contează mai mult decât urmele vreunui literat. Adevărat, virtualitatea şi realitatea se împletesc uneori indivizibil. Exoticul personaj (trebuia să fii Günter Grass ca să-l surprinzi atât de memorabil) l-a învăţat pe autor lucruri foarte concrete, de vreme ce scriitorul i-a servit pe atâţia oaspeţi (inclusiv pe fostul cancelar Willi Brandt) cu „răcituri din cap de porc” după reţeta „basarabeanului”.

Acelaşi Eugen Lungu identifică nişte personaje de pe plaiurile noastre, deloc mioritice. Dimpotrivă, odioase! În romanul lui Umberto Eco Cimitirul din Praga, cel care îi comandă lui Simonini redactarea Protocoalelor Înţelepţilor Sionului este Piotr Racikovski. Pavel Kruşevan – o aflasem încă din Pendulul lui Foucault – va publica Protocoalele în ziarul petersburghez „Znamea”, iar „un anume [Gheorghe] Boutmi” le va edita. „Eroii” sunt „de ai noştri” şi încă şi reali! Racikovski se născuse la Dubăsari, în Transnistria, iar ceilalţi doi erau basarabeni.

În Basarabia şi-au întâlnit personajele ucraineanul Mihailo Koţiubinski şi rusul Maxim Gorki. Dar, chiar dacă sunt scrise cam în acelaşi timp, povestirile primului sunt de un realism dur (Pe cuptior – o naraţiune intitulată româneşte! – anticipează, am putea spune, secvenţa „Glasul pământului” din Ion al lui Rebreanu), pe când primele nuvele ale fondatorului „realismului socialist”, Macar Ciudra şi Bătrâna Izerghil ( „Am auzit aceste istorii lângă Akkerman, în Basarabia, pe malul mării”), sunt pur-romantice, unii eroi fiind capabili să omoare din dragoste, iar alţii să-şi scoată inima din piept, ca să lumineze calea semenilor.

Romantismul va marca mediul şi personajele de aici, indiferent de epocă. Atunci când scria Nicoară Potcoavă, Sadoveanu cunoştea bine terenul, după vizitele sale în Basarabia interbelică: „Elisei asaul s-a înfăţişat la podul umblător de pe Nistru împotriva Sorocii şi a găsit acolo pe nacealnicul Pamfile Zagoreţchi călare, cu câţiva slujitori după dânsul”… „Podul umblător” este şi azi singura legătură dintre malul moldovean şi cel ucrainean.

În Nunta domniţei Rusanda apare şi un romantic personaj interriveran Bogdănuţ Soroceanu, concurentul lui Timuş Hmelniţchi la inima (dacă nu la mâna) fiicei lui Vasile Lupu. Dar basarabeanul exponenţial al lui Sadoveanu, cunoscut tuturor elevilor, este Tudor Şoimaru, un d’Artagnan al literaturii române.

Apropo, personajele de mai târziu ale lui Druţă (din acelaşi spaţiu literar, sacralizat de clasicul român) vor fi şi ele „romantice”, iar textele – scrise ca şi pe vremea tânărului Sadoveanu. Conservarea unor stări arhaice (inclusiv prin monumente desuete, cum e „Lumânarea recunoştinţei”) e de asemenea o marcă a locului. Adevărat, aceste stări adormite mitic vor fi dezumflate de anti-epopeile lui Aureliu Busuioc (Hronicul Găinarilor ş.a.).

Două personaje literare au fost menţionate cu ordinul rusesc Sfântul Vladimir, pentru isprăvile lor în Basarabia. Tatăl lui Evgheni Bazarov din Părinţi şi copii de Turghenev, medic militar, fusese decorat pentru combaterea ciumei în ţinut: „Iată, de exemplu, dacă îmi permiteţi, am să vă povestesc un episod curios despre ciuma din Basarabia…”. Ciuma şi holera erau un semn al epocii care a urmat războaielor napoleoniene, dar şi a altor marşuri, armata fiind o purtătoare de epidemii.

Cu câteva decenii mai devreme, în decembrie 1790, un personaj celebru participa la asediul şi luarea cu asalt a cetăţii Izmail din sudul Basarabiei, apărată de oastea otomană în frunte cu Mehmet-Paşa. Este Don Juan, protagonistul romanului omonim al lui Byron. Cânturile şapte şi opt ale romanului în versuri sunt dedicate asediului şi cuceririi bastionului turcesc de către armata lui Suvorov, în care se înrolează şi Juan, proaspăt evadat din prizonieratul osmanilor. Iar în cântul al nouălea, eroul, acoperit de glorie militară (şi decorat cu „Sfântul Vladimir”), va pleca spre Sankt- Petersburg, unde va deveni favorit al Ecaterinei a II-a. Plasându-şi personajul în epocă, Byron nu putea să rateze o împletire a biografiei lui Don Juan cu cea a iubăreţei ţarine.

Şi un alt personaj al lui Byron a fost în Basarabia (refugiat, după bătălia de la Poltava, împreună cu regele suedez Carol al XII-lea, hatmanul Mazepa a murit în cetatea Bender), dar se întâmpla dincolo de ramele textului byronian. În poemul Mazepa, eroul povesteşte regelui o aventură amoroasă din tinereţe, cu tânăra soţie a unui conte. Chiar dacă nu are prea multe în comun cu realitatea, istoria acestui paj al lui Ioan Cazimir, dezbrăcat (pentru cazul de adulter) şi legat golgoluţ pe spinarea unui cal a devenit antologică. Mai cunoscut decât istoriile reale ale hatmanului, poemul lui Byron a proiectat ficţiunea şi în alte zone ale artei. Subiectul, ilustrând un corp de bărbat legat de trupul unui cal, a devenit popular, mai ales printre pictorii romantici: Gericault şi Delacroix, Louis Boulanger şi Horace Vernet. Arta a impus lumii realitatea ei.

Cu toată lipsa de afecţiune a lui Puşkin faţă de oraşul exilului său, Chişinău (aici e o poveste întreagă, cu accente deplasate în afara literaturii), Basarabia e prezentă şi e productivă literar în opera acestuia. Aici poetul se tratează de romantism, iar ţinutul închide într-un fel de acoladă romanul Evghenii Oneghin. Primele strofe sunt scrise la Chişinău, etalând o anume stare de inspiraţie, pe care autorul o va evoca mai târziu (această creaţie ironică şi sarcastică, tristă şi amuzantă, realistă şi detaşată postmodern, deosebindu-se net de alte texte ale lui Puşkin). Naratorul (o instanţă activă în roman, Oneghin fiindu-i „amic”) precizează că protagonistul s-a născut pe malul Nevei, la Petersburg,… „pe unde m-am plimbat şi eu/ dar Nordul nu-mi prieşte, zău…”. Sunt ultimele versuri scrise în Chişinău şi aluzia e de o tristă ironie, poetul făcând haz de faptul că nu e dorită prezenţa sa în capitala imperiului.

Iar în ultimul capitol, al optulea, naratorul, invocând muza, aminteşte de pelerinajul ei, însoţindu-l pretutindeni pe poetul damnat. Tema exilului poetului, răsfăţat al cercurilor poetice ale Petersburgului, reapare pătrunsă de tristeţe: „Uitând de baluri şi ospeţe,/ De capitala depărtată,/ Cu gloata şatrelor răzleţe,/ Ea prin Moldova întristată/ Printre nomazi a rătăcit/ Şi-acolo s-a sălbătăcit…” (traducere: Ion Buzdugan).

Rătăcirea muzei „printre nomazi” i-a adus poetului câteva bijuterii purromantice (probabil că din cauza contrastelor Basarabia a furnizat generos romantisme). Una este poemul Ţiganii, eroii Alecu şi Zamfira fiind eternizaţi şi de opera lui Rahmaninov (cu un libret de Nemirovici-Dancenko): „Cu şatrele din loc în loc/ Ţiganii prin Bugeac se poartă,/ Neprihănind al lor noroc/ Sau nestatornica lor soartă” (Traducere: Alecu Donici). Supărările că Puşkin ar fi creat lumii impresia că Basarabia e „o ţară de ţigani” sunt nu numai rasiste, ci şi ridicole. E ca şi cum spaniolii le-ar fi reproşat francezilor Mérimée şi Bizet crearea chipului nemuritoarei Carmen.

Chişinăul, vorba de mai târziu a lui Ionesco, e un oraş al întâlnirilor. Petersburghezul Puşkin însuşi devine personaj romantic în Scrisoarea a VII-a a lui Negruzzi, alături de frumoasa curtezană, grecoaica din Istanbul, Calipso. Pe lângă eroii povestirii (e un întreg sistem de oglinzi aici, Calipso – legenda zice că ar fi fost şi amanta lui Byron – devenind personajul câtorva poeme ale lui Puşkin, precum Puşkin al lui Negruzzi, iar ieşeanul Negruzzi narator-personaj în propriile texte), Chişinăul însuşi devine actant. Şi încă unul dinamic, în clasificare naratologică, având în vedere epoca tulbure a Eteriei: „Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşeartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.”

Chişinăul e personaj şi în nuvela O alergare de cai („una dintre prozele cele mai izbutite ale lui Negruzzi”, după cum afirmă Nicolae Manolescu): „Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. […] Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri.”

Reţinem, din tabloul epocii, câte ceva din preocupările administraţiei (căreia nu-i scăpau evenimentele mondene) şi din viaţa beau-mondeului. Se remarcă vestimentaţia de contrabandă a damelor. Peste câteva decenii, aceleaşi locuri erau descrise de Stere în cartea a doua a epopeii sale: „Chişinăul se întindea pe o coastă de deal înclinată spre nord până la valea Bâcului. De-a lungul acestui râuleţ mlăştinos, în partea cea mai veche a oraşului, sunt aşezate mahalalele româneşti. Ceva mai sus se află celebrul talcioc, un fel de Târgul Cucului al Chişinăului.” Portretul este acelaşi: eclectic, implicit lipsit de personalitate.

Se ştie că (şi) subiectul Sufletelor moarte i l-a sugerat lui Gogol prietenul său Puşkin. Pretextul adevărat se deosebeşte întrucâtva de cel topit în odiseea lui Cicikov. Colonelul Ivan Liprandi, unul dintre cunoscuţii apropiaţi ai lui Puşkin în vremea aflării sale în Basarabia, îi povestise că în Bender, ani în şir, nu era înregistrat nici un deces. Cazul i s-a părut deosebit de suspect colonelului, care era şi unul dintre fondatorii poliţiei secrete ruse.

Explicaţia s-a dovedit a fi provocatoare pentru sistem şi amuzantă pentru un literat. Fiind un oraş de la periferia imperiului, dintr-un ţinut alipit recent, aici se adunau fugari din regiunile centrale ale ţării. Luând numele ţăranilor decedaţi, ei nu mai puteau fi identificaţi pentru a fi întorşi stăpânului. În „poema” lui Gogol, într-un subiect satiric reciclat, Cicikov cumpără la preţ de nimic „sufletele moarte”, trecându-le pe numele său drept vii, dorind să atingă astfel o poziţie onorabilă în ierarhia socială. O impostură creată metodic, de această dată.

Egalând în drepturi lumea „reală” cu cea ficţionară, oamenii vizitează Baker Street în căutarea urmelor lui Sherlock Holmes, ridică monumente lui D’ Artagnan, iar agenţiile de turism propun „Promenade policière sur les pas du Commissaire Maigret”. Dacă nu prea avem rute culturale, pe urmele marilor scriitori (în lipsa acestora), le-am putea arăta cititorilor pe unde a trecut Don Juan al lui Byron sau avatarul acestuia, locotenentul Ragaiac; unde s-a născut (ca idee) Suflete moarte, unde a început (ca text) Evgheni Oneghin şi unde s-a sfârşit (ca subiect) Viţelul de aur.

Putem face un portret moral al unei entităţi în baza proverbelor, dar îl putem deduce şi din scrierile culte care au fixat datele definitorii în contextul unei epoci. S-ar putea să nu fie deloc întâmplător că un popor îi promovează insistent pe nişte impostori (uneori: cu toată împotrivirea acestora!): există deja o tradiţie în acest sens.

Dacă Mallarmé are dreptate şi lumea există ca să sfârşească într-o carte, atunci Basarabia şi-a meritat câteva pagini. Celelalte urmează să le umple literaţii ei, despre care vom scrie cu altă ocazie. Subiecte există, o demonstrează, iată, literatura lumii, plimbându-se (doar) pasager prin ţinut. Nici La Mancha, după cum observa Borges, nu era un ţinut cunoscut, până când un ostaş lăsat la vatră nu s-a prins să scrie păţaniile unui ciudat hidalgo. Ai noştri mai fac armata…

Româmia Literară, nr.40, 2016