Diana Geacăr

 

 

«Omul e diluat în copilărie, trăiește în timpul etern, iar în adolescență e fragmentat, trăiește intens și percepe fiecare eveniment din viață ca fiind definitiv, chiar fatal. Pentru proză, mi se pare mie, trebuie o liniște a minții, o privire de ansamblu asupra vieții, înțelegere și empatie.»

 

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

Cândva, în copilărie, s-a format în mintea mea o dorință care, în scurt timp, a devenit convingere: eu trebuie să scriu, vreau să scriu, viața fără scris nu există pentru mine. Poate pentru că știam că părinții mei sunt scriitori. Poate pentru că îmi plăceau mult cărțile și în fiecare carte voiam să intru, căutam o intrare pe care nu o găseam. Am scris o poezie în Dar noi suntem oameni obișnuiți în care am inclus o amintire: cum desenam soldăței, îi decupam și-i închideam în vitrină, după ce am citit Spărgătorul de nuci, gândindu-mă că peste noapte vor învia, ascultând cu inima ciulită cele mai mici zgomote înainte de culcare. Nu era ficțiune, chiar am făcut asta. Sau poate pentru că am înțeles că singura cale de a intra cu totul într-o carte este să o scriu eu. Nu e așa, dar e un lucru nespus de frumos, îmi place enorm să scriu, să-mi imaginez personaje, situații (în proză), să creez imagini, să tai versuri (în poezie). Cumva, cred că a fost un amestesc: atât destin, cât și opțiune. Degeaba ai destinul de partea ta, dacă nu alegi scrisul în mod constant – nu e suficient doar o dată, viața te pune întruna să alegi. Scrisul moare dacă nu îl practici cât se poate de des, chiar zilnic dacă e posibil. Am avut și perioade în care am lăsat scrisul deoparte, așteptând parcă să vină cineva de undeva să-mi spună că da, ești scriitor, trebuie să mergi mai departe. Prostii. Singurul om care poate să spună că ești scriitor adevărat ești chiar tu. Tu trebuie să te iei în serios, să citești mult și să scrii și mai mult, să lucrezi ce ai scris și să publici abia când criticul din mintea ta e mulțumit. Să scrii în primul rând pentru tine, apoi pentru ceilalți (adică să ai grijă ca mesajul tău să ajungă în mintea cititorilor, să fie receptat). Dar nu e bine nici să te iei prea în serios, să te gândești cu încrâncenare numai la scris. Scrisului îi face bine viața trăită.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

Debutul editorial s-a petrecut în anul 2005, cu volumul de poezie bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră, care a primit Premiul Național Mihai Eminescu în 2006. Primele încercări literare au fost în copilărie. Am scris primul vers într-un caiet de caligrafie, eram în clasele primare: verdele ploii e mai curat decât verdele broaștei. Dar nu știam că e un vers, părinții mei, care mi-au găsit caietul, mi-au spus asta, iar tata mi-a cumpărat apoi o agendă. Așa am început să scriu și jurnal, de pe la vârsta de 10-11 ani. Am continuat să scriu poezie, scriam despre animale și fenomene ale naturii, și-mi amintesc spaima pe care i-am împărtășit-o mamei: când rămân fără subiecte, când o să scriu despre tot ce se află în jurul meu, eu despre ce-o să mai scriu? Am scris și câteva povestiri atunci, dar cel mai bine îmi amintesc despre prima încercare de a scrie un roman.Îmi doream foarte tare ca Broscoiul, Sobolul, Bursucul și celelalte animale din Vântul prin sălcii, de Kenneth Grahame, să fie prietenii mei. Dar, pentru că nu îi găseam nicăieri în realitate, am început să scriu, după ce am citit cartea, un roman pentru copii, cu animale, o carte la care am tot scris de-a lungul timpului, până când am împlinit 14 ani. Cred că m-am împotmolit pentru că mi se schimbase simțul umorului. Sau pentru că trebuia să fiu mai prezentă în realitate.

3. Care a fost drumul până la prima carte?

Începând, cum am spus, din copilărie, am tot scris poezie, proză și jurnal, chiar și critică de carte și de film și piesă de teatru, dar cel mai mult eram concentrată asupra poeziei, pur și simplu credeam că poezie voi scrie mereu, restul sunt doar așa, niște încercări atunci când poezia nu-mi mai e de ajuns. Acum mă gândesc că, probabil, eram concentrată asupra poeziei pentru că poezia era potrivită vârstei mele de atunci. Omul e diluat în copilărie, trăiește în timpul etern, iar în adolescență e fragmentat, trăiește intens și percepe fiecare eveniment din viață ca fiind definitiv, chiar fatal. Pentru proză, mi se pare mie, trebuie o liniște a minții, o privire de ansamblu asupra vieții, înțelegere și empatie. Revenind la prima carte: am participat la o tabără de creație organizată la Râșca de Adrian Urmanov și, în urma ei, am fost selectată să debutez în volum. Volumul a fost și nu a fost bine primit, a obținut premiul despre care am spus, dar a fost și respins de o parte a criticii, iar acum și eu mă distanțez de el. Nu e vorba de calitatea poeziei din el, unele poezii cred că rezistă și acum, e vorba că simt că nu mă reprezintă, sau, mai bine spus, că nu reprezintă omul care eram atunci. Nu am fost un om revoltat fățiș și gălăgios, partea asta nu-mi aparține, e influența generației literare din care făceam parte; revolta omului tânăr care am fost s-a petrecut mereu în tăcere. Dar îmi aparține umorul de acolo, ironia. Acolo sunt eu, și am recuperat din el părțile astea și plăcerea de a tăia versurile urmărind să creez un anumit efect. Nu am mai participat de atunci la tabere de creație, dar nu pentru că nu aș crede în ele, dimpotrivă, ci pentru că acesta e modul potrivit mie, trebuie să-mi dau seama singură de lucruri, trebuie să ajung la ce vreau eu singură. Singură, dar alături de cărțile scriitorilor preferați. În concluzie, abia după volumul de debut am pornit cu adevărat în căutarea propriei voci.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

Nu aș fi ajuns la poezia pe care o scriu acum fără poezia lui Anne Sexton, Anne Carson, Fleur Adcock, Sharon Olds și Louise Erdrich. În literatura anglo-saxonă mă simt eu acasă, am acel sentiment de aparținere, necesar supraviețuirii. Fără primele două, nu aș fi putut scrie cel de-al doilea volum de poezie, Frumusețea bărbatului căsătorit. De la Anne Sexton am învățat curajul de a privi drept în față rănile, fără a-ți plânge de milă. De la Anne Carson am învățat să mă distanțez și mai mult de ele, să împletesc materialul biografic cu ficțiunea. Iar fără Hemingway nu știu cât mi-ar fi luat să învăț să scriu, în proze, dialoguri firești, ca-n viață. Și tot fără el, nu aș fi înțeles că trăsătura pe care o consideram o curiozitate răutăcioasă este, de fapt, curiozitatea scriitorului din mine, nu are nicio legătură cu răutatea. De exemplu, să spui un lucru ca să vezi ce efect are asupra unui om. Are el o scenă într-o proză în care personajul face asta și atunci am înțeles și m-am liniștit, nu eram un om rău, eram un scriitor care voia să se documenteze. De la Hemingway am învățat multe, de exemplu să mă opresc din scris la timp, să nu scrii azi tot ce ai de scris, să lași și pentru ziua următoare, pentru că așa nu te mai cuprinde spaima de foaia goală. Dar cel mai mult am învățat de la fiecare ce e fragilitatea și cât de important e să o prețuiești, pentru că din fragilitatea ființei umane se hrănește scrisul, despre asta e, de fapt, literatura.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere

Cred că fiecare om care își scrie părerile în mediul virtual trebuie să fie conștient că are o mare responsabilitate, că părerea lui poate influența alte minți, care cine știe cum vor acționa. Dar, ca să fie conștient de asta, trebuie să aibă și îndoială de sine: oare am dreptate, nu cumva mă înșel, n-ar trebui să privesc lucrurile și altfel, măcar așa, ca un exercițiu de imaginație? Poate mai învăț ceva despre mine și lume. În cazul unui scriitor, reponsabilitatea asta mi se pare și mai mare: cuvintele lui rămân scrise în cărți, nu sunt atât de ușor de uitat sau de șters. Cred că am învățat să privesc lucrurile astfel scriind literatură pentru copii. Acolo simți limpede responsabilitatea, trebuie să-ți cântărești bine cuvintele, ideile, trebuie să ai grijă ce transmiți copiilor. Știm bine cât de mult ne-au influențat cărțile pe care le-am citit în copilărie.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

Avem scriitori foarte buni, pe care îi urmăresc cu plăcere și interes. Lucrurile stau mai bine acum, se simte clar o deschidere mai mare către literaturi străine, iar privirea în exterior (în exteriorul corpului scriitorului și al literaturii române) e întotdeauna benefică. Poate că lucrurile stau mai bine la proză, prozatori străini contemporani sunt mai repede traduși la noi, poeți nu prea; oricum, foarte puțini.

 

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

Înainte să am o familie, lăsam timpul să treacă, crezând că am tot timpul din lume, scriam când simțeam că trebuie neapărat să spun ceva, scrisul funcționa oarecum terapeutic. După ce am născut și, pe urmă, după ce a murit tata, mi s-a zguduit lumea și, din fericire, m-am trezit. Nu am mai lăsat să treacă nicio bucățică de timp fără să fac ceva cu ea, chiar dacă scriam doar trei cuvinte în telefon, pentru că nu puteam ajunge în acel moment la laptop. Scriitorii cu familie nu pot scrie după program, dar e bine să nu se împiedice de asta, trebuie să se adapteze. Am scris fragmente întregi de proză în telefon, pe care le transferam în laptop seara. Am scris versuri în minte în timp ce mă jucam cu fiul meu cu mașinuțele. Cu timpul se mai așază lucrurile, soțul și copilul se joacă mai mult, ies împreună la plimbare, deci ajung mai des la laptop. Am terminat acum câteva luni, în perioada de izolare, o nouă carte de proză scurtă, iar acum lucrez la un nou volum de poezie, sper să-l duc la bun sfârșit în curând, pentru că simt că mă despart de starea care-mi era necesară ca să-l scriu.

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

O poezie din volumul în lucru:

Ține-ți mâinile pe ochii mei, deși ți-am spus demult pe nume

Psihologii spun că astronauții care s-au întors

de pe Stația Spațială Internațională suferă

 

de efectul vederii de ansamblu: au văzut pe 

geam bila albastră atârnând în hău plină

 

de viață și de-atunci simt că trebuie protejată;

granițele și conflictele nu mai au importanță. 

 

Eu zic că vederea asta specială o au toți oamenii

care s-au întors cândva din

 

depresie. În fiecare zi văd pe geamul balconului un

bătrân orbitând, dimineața și seara, în jurul blocului:

 

târâș, în baston, lună de lună, ca să se-ntoarcă

dintr-un AVC. Acum are și mască de protecție.

 

De ce se luptă el  atât, și pentru ce?

Și iar văd  totul limpede: Mama, și tu o să mori?

 

Da, puiule, dar mai e mult până atunci.

Nu! N-o să mori, nu-i așa? Da. N-o să mor, puiule. 

 

Noiembrie, 2020, Târgoviște