Nicolae Băciuț

 

„Destinul ni-l mai facem și singuri. Dumnezeu ne dă, dar nu ne și bagă în traistă, nu?

Dar au fost atâtea întâlniri admirabile pe traseul destinului literar, rămânând dator multora în care am crezut, dar care, la rândul lor, au crezut, mai cred în mine.”

1. Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră ?

-În privința opțiunii, după adolescentine ezitări și circumstanțe familiale (am rămas orfan de mamă la 14 ani!), am ales în cunoștință de cauză. Am avut preocupări literare și publicistice din adolescență, am colaborat la diverse publicații, am participat la cenacluri literare, mi-am propus să citesc toată biblioteca orășenească din Bistrița, eram un împătimit al lecturilor, citeam cărți în avans față de firescul vârstei, literatură rusă, engleză și americană – din nevoi pe care le-am înțeles mai târziu.

M-am simțit apoi legat de poezia lui Labiș, cum s-a simțit poetul legat de vietatea care „murit la ceas oprit de lege și de datini”.

Am avut parte și de un mediu literar în care m-am simțit și susținut, încurajat, dar și protejat. Am întâlnit oameni minunați pe tot traseul devenirii mele literare, de la Virgil Rațiu (Bistrița), la Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, în filologia clujeană. Am avut parte de toate condițiile de manifestare – la revista studențească „Echinox”, și am avut ce învăța de la triumvirii Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic. M-a primit cu brațele deschise Romulus Guga, la Târgu-Mureș, la revista „Vatra”, am intrat în vârtejul vieții literare, am cunoscut oameni care mi-au marcat devenirea, între aceștia părintele N. Steinhardt.

Atunci când am simțit trădări, m-am îndepărtat de cei cărora le-am descoperit subțirimea sufletească.

Am trecut pe cont propriu – fondând revista „Vatra veche”, atunci când revista „Vatra”, la care am lucrat două decenii, nu mai era cea în care mă angajasem, cu arme și bagaje pentru drum lung.

N-am luat scamele de pe hainele nimănui. Am cultivat doar acele relații care erau conduse de respect reciproc.

Să fie opțiunea mea o chestiune de destin? Cred că da.

Destinul ni-l mai facem și singuri. Dumnezeu ne dă, dar nu ne și bagă în traistă, nu?

Dar au fost atâtea întâlniri admirabile pe traseul destinului literar, rămânând dator multora în care am crezut, dar care, la rândul lor, au crezut, mai cred în mine.

2. Istoria literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment?  Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări literare.

- Cu adevărat, un debut literar este atunci când el are loc, nu cel pe care noi îl considerăm…. adevăratul debut literar. E ca și cu certificatul de naștere – e acolo o dată reală, nu cea care ne place ori ne convine nouă să fie.

Eu am început încă din anii de școală, prin 1973 -74, să trimit mici note jurnalistice pentru presa județeană – ziarul „Ecoul”. Nu mai păstrez acele articolașe și nu le pot invoca pentru a pecetlui debutul meu literar. Oricum, le-aș putea eventual considera debut în presă, mai ales că sub numele meu, ceea ce mă făcea să mă simt foarte important, scria „corespondent”.

Cu poezie am debutat în aprilie 1975, în două publicații – nu știu care a apărut prima pe piață – „Îndrumătorul cultural”, un lunar care apărea la București, și „Zări senine”, revista Liceului „Liviu Rebreanu” din Bistrița.

Pentru „Îndrumătorul cultural”, îmi luase câteva poeme redactorul Traian Lalescu, fiul marelui matematician, el însuși poet, o ființă delicată, fragilă, care participase la manifestări în cadrul „Lunii cărții la sate” (în februarie), la Bistrița, la casele memoriale de la Prislop – Liviu Rebreanu, Hordou – George Coșbuc, și Reteag - Ion Pop Reteganul. Am fost integrat în grupul de scriitori, după ce,  la întâlnirea de la Bistrița, fiind invitați cei din sală să citească creații proprii, eu am fost… preferatul delegației de scriitori.

Revista „Zări senine”, o realizam noi, elevii liceului, având la timonă pe Domnița Petri, déjà poetă cu premii literare naționale.

Iată, niște detalii, despre care n-am prea vorbit.

Dar, în esență, momentul debutului nu însemană nimic, dacă nu e urmat de un destin literar. Și oricum, relevanța lui e de istorie literară, neputând fi împovărat cu cine știe ce semnificații. Atunci a fost să fie intrarea în literatură și dacă era cu niște luni sau ani mai târziu, nu știu în ce măsură ar fi putut influența evoluția ulterioară.

3. Care a fost drumul până la prima carte ?

- În sens tehnic, prima carte  mi-a apărut în 1986, „Muzeul de iarnă”. Dar ea a fost precedată de multe alte… cărți. Pentru că eu am fost fascinat de la bun început de ideea de carte. Primele cărți le-am realizat artizanal, în câte un singur exemplar. Prima, în 1974, „Cădere în vârstă”, marcată de destinul lui Nicolae Labiș. Următoarea, în 1975, tot artizanal, într-un singur exemplar, „Cărări spre punct fix”. Au urmat un șir de prezențe în antologii, și la Editura Albatros și la Editura Dacia. Era greu în acei ani să tipărești o carte. Devenise tot mai greu, când a apărut și criza de hârtie și când cenzura și-a întețit veghea…

Încerc însă să cred însă că fiecare nouă carte e ca un fel de prima carte.

4. Ce personalitate (personalităţi), grupare literară, prieteni, eveniment biografic etc., v-au influenţat viaţa ca om şi scriitor?

-La Bistrița, activam în Cenaclul literar „George Coșbuc”, de la Casa de Cultură a Sindicatelor. Acolo era o atmosferă de entuziasm creativ – erau câțiva poeți locali de vârf : George Roș, Luca Onul, Virgil Rațiu, jurnaliștii Ion Moise, Dumitru Andrașoni, Valentin Raus, dar veneau des scriitori clujeni, de la „Tribuna” și „Steaua”, frecvent Ioan Oarcăsu, care era din prin zonă, de la „Tribuna”, dar și Aurel Rău, Petru Poantă, de la Steaua. Împreună cu Alexandru Cristian Miloș, am în ființat, la Casa de Cultură a Tineretului, Cenaclul „Virtus Romana Rediviva” – eram doar în patria lui Coșbuc ! Tot în acei ani jucam și teatru, cu trupa de acolo aveam spectacole în localități din județ. Erau și multe întâlniri literare – era o efervescență benefică, tonifiantă.

A urmat Clujul și integrarea în echipa „Echinoxului”, încă din primele luni de facultate. Eram prezent la toate cenaclurile studențești – „Echinox”, „Napoca Universitară”, dar cel mai de ținută era cel de la „Tribuna”, condus de Mircea Vaida. Plus întâlnirile cu Cenaclul de Luni, la București, cu poeții din Iași, Timișoara, Craiova, la cenaclurile lor.

Cu o trupă de teatru de la Casa de Cultură din Cluj-Napoca, am luat premiul I pe țară la un Festival al Artei și Creației Studențești, de la Timișoara.

Apoi, scriam de zor, citeam pe rupte – aveam locul meu rezervat la Biblioteca Centrală Universitară, retras, bine luminat, singur…

Au fost apoi câțiva dascăli cărora le datorez foarte mult, începând cu temutul Ion Vlad, care era și rector, iar nouă ne preda Teoria literaturii.

Cu Ioana Em. Petrescu l-am descoperit pe Eminescu, cu Liviu Petrescu am călătorit în lumea literaturii universale, la „Literatură comparată”. Și doar pentru cei trei și merita să urmez Filologia clujeană. Nu m-am „hămesit” pe note, oricum, erau și cursuri la care ne pierdeam vremea.

Compensația a adus-o „Echinoxul”, cel pe care l-am echivalat adesea cu adevărata mea facultate clujeană.

Decisivă a fost și întâlnirrea cu Romulus Guga, redactorul-șef al „Vetrei ” târgu-mureșene.

Am realizat în acea perioadă zeci de interviuri literare, m-am întâlnit cu oameni deosebiți – ies din rând N. Steinhardt, Florin Mugur, Ion Cristoiu, care mi-a deschis cale aspre revista SLAST.

Am „profitat” și de apropierea de oameni ai bisericii,  ca să descoperim împreună căi pe drumurile credinței, drumuri spre noi înșine.

Î.P.S. Andrei, mitropolitul Clujului, și pr. protopop Gheorghe Nicolae Șincan au scos din mine acele resurse pe care le puteam investi în credință.

Bursa pe care am primit-o de la Magazine Publishers of America, dincolo de fascinația unei aventuri, mi-a adus și o nominalizare pentru Premiul Oscar pentru publicistică, la propunerea Universității din Illinois.

M-am atașat mereu de oamenii buni, iar de cei răi, învățat încă din basmele cu Harap Alb, m-am ținut departe.

O pată de culoare a fost în biografia mea actorul Florin Piersic, o lume într-un om, un om în lume.

Viața a fost generoasă cu mine – mi-a dat și mi-a luat într-un echilibru permanent.

Am avut și dezamăgiri, amărăciuni, atunci când cei cărora le-am dat pâine, mi-au ciugulit din palmă, cum se spune, au dat apoi cu pietre.

5. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs., raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?

- E un amestec ciudat – conștiință, politică, gândire liberă. Sunt entități incompatibile. Ați sesizat conștiință și gândire liberă în politică și eu n-am văzut ?

În politica noastră e un campionat neîntrerupt de demisii morale, de lipsă de conștiință, de servilism, de… sclavagie modernă a minții și sufletului.

Conștiința în politică la noi e sublimă, e admirabilă, am putea zice, odată cu Caragiale, dar lipsește cu desăvârșire. E o înghesuială de impostură pe metru pătrat că nu mai e loc nici măcar de puțin bun simț. Ați văzut politicieni români care să gândească liber ? Ei gândesc mereu cu mintea altuia, a celui care conduce turma. Nu contează că spune prostii, acestea trebuie repetate în cor, fiindcă așa cer interesele politice. Ce demnitate, ce onoare – au fost eradicate fără cruțare.

Sunt atât de puține exemplele de politicieni care ar merita măcar puțin respect, că te cuprinde jena.

În astfel de circumstanțe, cum să-i ceri scriitorului să fie și cetățean, să se manifeste public față de derapajele politicii noastre. Unii au fost momiți cu niște oscioare, niște funcții, niște sinecuri… nimicuri, ca să aibă gura plină, să nu poată vorbi.

Câți scriitori mai fac politică la vârf, câți au un cuvânt de spus, ce autoritate, credibilitate mai au ? Cei mai mulți au fost anesteziați, pentru că le-a plăcut starea de amorțeală.

Treceți în revistă „puterea” și o să vă cutremurați de sfidarea cu care sunt tratați… scriitorii, intelectualii.

Noi n-am avut un Malraux al nostru, niciun Havel…

Scriitorul și puterea – iată o relație imposibilă. Ce să caute acum un scriitor la putere ? Nici măcar la Ministerul Culturii n-au putut face mare brânză scriitorii care s-au perindat prin scaunul ministerial, de la Petre Sălcudeanu la Marin Sorescu ! Pentru că ei nu au avut niciun pic de autoritate, ei au fost doar niște piese într-un angrenaj.

Nu puterea era la mâna scriitorilor, ci scriitorii la mâna puterii. Când se vor inversa pozițiile, vor conta și scriitorii. Dacă va mai fi cine să conteze, pentru că nivelarea vârfurilor este marea satisfacție a politrucilor.

6. Literatura – la frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs., literatura română contemporană?

-Literatura română înaintează déjà în marș în acest mileniu din care două decenii s-au consumat pe nesimțite.

Se scrie mult, și bine și mai puțin bine, scriu și seniorii, scriu și impostorii, toată lumea care a învățat să utilizeze calculatorul/laptopul/tableta/telefonul e tentată să și scrie, confundând melodia tastaturii cu simfonia literaturii. Nu e de mirare că unii au ajuns să spună că se scrie mai mult decât se citește, că sunt mai mulți scriitori decât cititori.

Se și tipărește foarte ușor. E adevărat, mai ales în tiraje confidențiale. Se difuzează precar, încât, dacă ar fi să ne luăm după librăriile care au mai rămas, doi autori din două localități megieșe ajung să nu afle unul despre altul de apariția vreunei cărți noi.

Presa literară are și partea ei de funcționare partizanală, critica nu mai are nici timp, nici chef să parcurgă miile de apariții anuale de beletristică, ceea ce înseamnă că și ierarhiile literare, atâtea câte sunt, bilanțurile cu care eram obișnuiți mai ieri, arată după chipul și asemănarea instanțelor critice. Există cetăți literare în care toți soldații ascultători sunt eroi, scriu numai cărți geniale și au parte de premii pe bandă rulantă.

Din loc în loc, câte-o oază de verdeață, care îți dă speranțe că încă nu e totul pierdut, că se mai pot întâmpla minuni, că vom reînvăța cordialitatea și respectul. Chiar dacă noile tipare de funcționare socială sunt polarizate, încărcate de radicalitate, înverșunare, ură.

Până la urmă, literatura e o aventură pe cont propriu și valorile se vor alege și vor ieși deasupra, ca uleiul la suprafața apei !

M-aș bucura dacă tinerii scriitori nu ar învăța năravurile rele de la cei „bătrâni” și vor scrie cărți reprezentative pentru ei și pentru vremurile pe care le trăiesc. Sunt și ei martori și trebuie să fie cu dreaptă judecată atunci când radiografiază timpul cu care sunt contemporani.

Noi, cei din generația mea, ne cunoșteam între noi, dar îi cunoșteam și pe înaintași și am deschis porțile literaturii și celor mai tineri care veneau după noi.

Am sentimentul că lucrurile sunt acum departe de ceea ce era cândva viața literară – cu revistele ei, cu manifestările ei, cu dialogul cu publicul cititor.

Se vorbește pe la colțuri și de o criză a literaturii. Cred că e mai degrabă vorba de o criză morală însă. Lumea literară nu putea să nu semene cu ceea ce se întâmplă în viața publică, în special în politică, otrava cea mai periculoasă a societății românești actuale.

7. Credeţi că există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program” al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe când o nouă carte?...

-Depinde de ce scrii ! Pentru poezie, nu cred că e cazul să te pui la masă/laptop și să spui : acum voi scrie un poem. Eu, cel puțin, scriu sub impulsul inspirației. Scriu poezie atunci când simt că se revarsă un preaplin tainic. De aceea, aproape toate poemele mele sunt scrise dintr-o suflare.  „După dictare” !

Cu celelalte genuri, „metodologiile” de lucru diferă. Pentru proză, îmi spunea cu ceva ani în urmă, Eugen Uricariu, dincolo de har, e foarte important să ai disponibilitatea de a sta ceasuri întregi „pe fundul tău”. Pentru critică, istorie literară, strategia e complet alta. La fel pentru teatru, pentru publicistică. Dacă scrii memorii, e altă stare, alte stări.

Pentru jurnal, nu lași să treacă ora 24,00 fără să fii reținut reverberația clipei.

Oricum, nu există rețete, și fiecare scriitor/autor, are propria artă a scrisului.

Scrisul e și un angajament fizic și unul moral, responsabil.

Eu nu scriu „în timpul liber”, nu scriu „dacă am chef”. Pofta vine mâncând. Eu scriu aproape în fiecare zi ceva. A nu scrie e ca și cum aș uita să mânânc, să respir.

Eu, de pildă, în vremurile acestea „de restriște și jale”, când bugetul de timp, paradoxal, s-a substanțializat considerabil, mi-am propus pentru 2021, la 65 de ani, să scriu/tipăresc în fiecare lună câte o carte. Mă recuperez pe mine, cel care am dat mereu prioritate celorlalți, iar manuscrisele mele au ajuns să sufoce „sertarul” virtual. Sunt cărți, unele începute cu ani în urmă, pe care vreau să le finalizez în acest an, într-un registru original, inedit.

Vor fi de toate – critică literară, anchete literare, publicistică, interviuri și, obligatoriu, o carte de versuri.

Voi face și volumul III al cărții mele „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri”,  1000 de pagini,  din care două volume au apărut în 2005.

Să mai adaug, oare, alte douăsprezece fascicule – cam de câte o sută cincizeci de pagini de jurnal, adică încă douăsprezece cărți ? Poate părea dezarmant, deprimant, aiuristic ?!

Am început seria cu o carte „Vă pup, ciocoflenderilor”, dedicată lui Florin Piersic.

N-am (pre)sentimentul morții, dar acum și la această vârstă, oricând, se poate întâmpla orice. Și mai apoi, de-o fi să mai aibă timpul răbdare cu mine, o să vină r(eu)omantismele, iar timpul bun de lucru se va diminua încet, încet.

Eu, oricum, trebuie să-mi gospodăreec bine timpul, pentru că mai editez, de unul singur, cu colaborări din larguil lumii, două reviste literare („Vatra veche” și „Cadran”), la care se adaugă circa o sută de cărți – aceasta a fost media anuală din ultimii treizeci de ani – activitățile profesionale zilnice, puțin timp dedicat și familiei, mai ales nepoatelor…

7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. un text care, în linii mari, generale, să vă reprezinte. Vă mulţumesc pentru înţelegere.

-Ce-aș putea alege mai potrivit decât un elogiu adus cititorilor, cei pentru care scriu și care aș vrea să se regăsească cu căutările lor în căutările mele.

E un poem pe care l-am scris în Cartea de onoare a Bibliotecii „Târgu-Mureș”, din Chișinău, în prezența acad. Mihai Cimpoi și la insistențele directoarei bibliotecii, Claudia Șatravca, de a lăsa un gând pentru cititorii singurului locaș de carte românească într-un cartier chișinăuan, Râșcani, de peste 170.000 de cititori.

Poemul „Închinare”, scris fără să ridic pixul de pe hârtie și fără a-l fi avut „stocat” în memorie, a apărut în volumul „Poemul Phoenix”, din care prima ediție a apărut în 2010: 

ÎNCHINARE 

Sărut dreapta

celui ce deschide cartea,

 

sărut stânga

celui ce-a învins nătânga

lene de a fi;

 

le sărut pe amândouă,

care au pe unghii rouă

de pe filele de carte

care a trecut prin moarte

şi re-nvie-n fiecare

ochi din margine de zare.

 

Le sărut pe amândouă:

Sărut stânga, sărut dreapta

care ţin drept cruce cartea.

(Chişinău, 2 octombrie 2009)

Ian., 2021, Târgu Mureș